Îmi amintesc cu plăcere de cronicile dramaturgului Teodor Mazilu din epoca sa, care erau mai mult eseuri împănate cu umor şi satiră decât manifestări de ură sau docte seminare fotbalistice.
Ce mai tura-vura… Nea Mircea a dat-o în bară de când a acceptat o generaţie de care nu era legat din interior, venind din stepele Doneţkului, unde se vorbea limba rusă, dar şi limba milioanelor unui magnat care făcuse din fotbal o pasiune personală. De altfel, Nea Mircea al nostru a fost huiduit de galeria ultraşilor din Kiev atunci când a părăsit Donbasul din motive întemeiate.
Mircea Lucescu, fostul mare antrenor şi senior totodată, exponent al unei epoci total diferite de aceasta, a atins marea performanţă nu în Italia, ci la Istanbul, unde este acoperit de glorie şi a luat o Supercupă – e ca şi cum ai lua Premiul Nobel sau Premiul Academiei Române. Deşi Nobelul, oricum, e dirijat politic, la fel ca Oscarul, într-o anumită măsură.
Aşa cum nu te poţi lăsa de scris când eşti la o anumită cotă, nu te poţi lăsa nici de fotbal când eşti în fruntea clasamentelor. Vicleanul Iordănescu a ştiut cum să plece de la Naţională şi să se mulţumească cu calificarea de excepţie a României la Europene şi sunt sigur că bănuia că după el va veni potopul.
Tribunele arhipline, cu suporteri îmbrăcaţi în galben, au fost un spectacol grandios pe care l-am pierdut într-un Istanbul fioros. Avea dreptate Mircea Sandu când spunea că Federaţia a greşit dând Naţionala de suflet pe mâna unui antrenor „de creier”. Nu s-au potrivit cărţile, nu s-au potrivit pronosticurile, s-au pierdut puncte de neiertat. Am trăit emoţii de neadmis.
Am suferit că ne-a bătut Kosovo la noi acasă, un ţinut care se numeşte ţară şi pe care România nu îl recunoaşte ca stat. Ultraşii kosovari aveau tot dreptul să ne insulte, întrucât era o ură faţă de români în general, nu atât pentru fotbalişti. Păi, dacă nu recunoaştem Kosovo, de ce jucăm fotbal cu ei?
A fost atât de evidentă slăbiciunea morală a fotbaliştilor români în faţa conglomeratului fost iugoslav – fie că se numeşte Kosovo, Croaţia sau Serbia. Oriunde ne prind, ne administrează o bătaie şi ne strică toate visurile de promovare în eşaloanele superioare ale fotbalului global.
Aici nu mai are nicio vină Nea Mircea şi nici regele Hagi. Aşa suntem noi: oscilanţi emoţional, buni şi răi în acelaşi timp, invidioşi şi bârfitori, cotonogari, bădărani. Vorbim cu „băi” fără distincţie, fără nobleţe, fără eleganţă, dar vrem calificări.
Complexul de inferioritate este atât de mare, încât o necalificare este o tragedie shakespeariană. Mă uit la bieţii fotbalişti din Superligă cum se justifică la sfârşitul meciurilor pierdute şi îşi iau angajamentul solemn să muncească şi mai mult, în aşteptarea unor rezultate. Nimeni nu le spune adevărul: că toţi avem limite, că alţii sunt mai talentaţi decât noi, mai favorizaţi prin civilizaţie şi că liderii nu cerşesc fonduri europene, ci produc valoare.
Mircea a căzut la datorie chiar pe terenul de joc, ca un actor pe scenă. Toată consideraţia pentru un geniu al fotbalului românesc şi european, care s-a afirmat greu şi a avut destule ghinioane. Rămân antologice îmbrăţişările lui Nea Mircea cu antrenorul turcilor, stilat şi franţuzit, care şi-a îmbrăţişat sincer şi cu căldură colegul de pe banca României. Într-un fel, Nea Mircea era turcizat după îndelunga sa şi fructuoasa carieră de pe malurile Bosforului, nu ale Dâmboviţei.
Nu e vina lui Nea Mircea că extremele României aleargă de o vreme de pomană şi parcă şi-au pierdut suflul, inspiraţia, creativitatea. Mi-au displăcut foarte mult Dennis Man şi Mihăilă, dar probabil au ajuns la apogeu şi coboară. Deci, trebuia să fie înlocuiţi.
Cât priveşte „micuţul” Hagi, îi admir eleganţa, educaţia, bogăţia adunată din fotbal, dar nici el nu a evoluat, nu a marcat, nu s-a evidenţiat. Era să-i bată el pe turci, nu turcii pe noi.
Fotbalişti excelenţi, care aleargă, aleargă, aleargă, dar rareori marchează. Ne lipsesc centrii atacanţi, marcatorii. Există însă şi circumstanţe atenuante: nu doar valoarea mai mare a adversarului, ci şi ghinionul propriu-zis.
Marele Stanciu, fotbalist cu vână nobilă şi bun-simţ, ratează când ţi-e lumea mai dragă. A făcut-o şi la Genova, unde era să fie linşat de un public turbat.
Turcii ne percep ca pe un popor care a făcut parte din Imperiul Otoman şi, din acest punct de vedere, nu ne agreează mental. Dar trebuia să-i ducem măcar în prelungiri, trebuia să marcăm un gol, trebuia să avem forţa şi demnitatea kosovarilor, care s-au comportat admirabil în deplasare cu Slovenia, o ţară mică, dar fără „Mitică”.
Acum revine la cârma Naţionalei regele Hagi, care putea fi detronat la numărul de goluri de marele Mutu. Dar acesta, nu ştiu cum, a întârziat la San Marino, fiind exclus din echipă imediat de „împăratul” Piţurcă. Ce a fost oare mai important pentru Mutu decât dorinţa de a-l întrece pe Hagi? Întrebarea nu-mi iese din cap.
Oare n-a trecut timpul regilor? Hagi al nostru a dat-o în bară în primul mandat, din primul meci, şi de atunci au curs ghinioanele. Eu cred că Federaţia avea obligaţia ca la o Naţională tânără să mandateze un antrenor nu de cinci stele, ci un profesionist în formă, precum cel de la Dinamo, portughezul de la Craiova sau românii de la echipele din top, care demonstrează forţă mentală, fanatism fotbalistic, inspiraţie în momentele cruciale, nervi de oţel şi inimă de leu.
Calificarea la Mondialele americane nu s-a pierdut la Istanbul, în niciun caz, ci mai înainte. Iar înfrângerea cu 1–0 este onorabilă, acceptabilă, logică.
Hai, România! Capul sus!
Dinu GRIGORESCU
(Foto generată cu AI)
