Remake: „Bărbierul din Sevilia” la OMB cu Sebastian Balaj, Bogdan Mihai și Martiniana Antonie

Dacă n-ați mai trecut de mult pe la Opera Națională București, vă recomand noua montare cu „Bărbierul din Sevilia”, cea mai cunoscută creație a lui Rossini, pusă în scenă cu talent și „panache” de romancierul Igor Bergler.

Subiectul urmărește eforturile bărbierului Figaro de a facilita căsătoria dintre contele Almaviva și tânăra Rosina, în ciuda opoziției tutorelui ei, Bartolo, un bătrân care vrea să o ia el de nevastă pentru zestre. O operă de tinerețe cu concluzii simple și optimiste (mai bine te măriți cu un tânăr bogat și frumos decât cu un bătrân urât și zgârcit) și un crash course în uneltiri și calomnii italienești care te face să remarci că nimic din omenescul și matrapazlâcurile secolului 21 – comentate cu atâta pasiune pe rețelele sociale  – nu este de fapt nou sub soare. Iar pentru doamnele și domnișoarele care se chinuie uneori să cucerească un bărbat, opera este un reminder că, atunci când un italian (cel puțin) este interesat, nu are nevoie de ajutor sau imbolduri, ci face pe dracul în patru să cucerească femeia de care s-a îndrăgostit.

Este o comedie romantică din genul opera buffa, cu o muzică pe care ați auzit-o deja peste tot, în filme, desene animate și reclame. De fapt, e una dintre puținele creații din secolul al XIX-lea care au rămas în repertoriul marilor teatre fără nicio întrerupere istorică de la lansare până în prezent.

Nu este întâmplător că Igor Bergler, autorul de thrillere cel mai vândut în România, a abordat opera cu cel mai mare succes la public. Montarea lui, cântată în italiană și subtitrată, respectă stilul clasic, fără modernizări forțate. Este estetică și opulentă, cu decoruri și costume fastuoase, ca de Versailles (realizate în colaborare cu Raluca Popa). Bergler folosește foarte bine sala: corul apare străbâtând culoarele, Rosina cântă la un moment dat dintr-o lojă, iar la final, servitoare duce mici prăjituri câtorva spectatori cu ocazia nunții. Regia punctează eleganța clasică cu elemente comice și ironice: un măgar auriu parcă împrumutat din „Cum vă place” (care servește și ca un fel de „Cal Troian”), craniul hamletian, o colivie gigantă în care este păzită Rosina, saci de bani cu semnul dolarului, un trapez pentru Cupidon și o bancă suspendată pentru Rosina și Almaviva care vor cânta din văzduh.

Bergler a mărit prosceniul, extinzând spațiul de joc peste fosa orchestrei, fapt ce a dus la micșorarea fantei de emisie sonoră prin care se aude orchestra (condusă de dirijorul Daniel Jinga, totodată director al OMB), ceea ce mărește efectul scenic pentru publicul obișnuit, dar produce un sunet un pic mai înfundat pentru melomani.

Mărturisesc că, deși posed anumite cunoștințe muzicale de bază (și chiar am regizat, demult, un film documentar despre Don Giovanni pus de regretatul Alexandru Darie cu Sever Barnea la OMB în anii ’90), nu fac parte din spectatorii melomani care vânează cele mai bune producții din Europa și care pot identifica instant ce e original și ce e preluat, sau care coloraturi sunt în ritm perfect cu viorile și care nu. Dar, ca un spectator obișnuit, venit din zona teatrului, m-am bucurat de această incursiune în lumea operei și mi s-a părut un debut excelent al lui Igor Bergler – care a studiat regia de film în Germania, a făcut publicitate la Tempo, a scris thrillere de mare succes și acum a deschis un nou capitol în interesanta sa carieră.

Compusă de Gioachino Rossini la doar 23 de ani și în doar treisprezece zile la începutul anului 1816,  „Bărbierul din Sevilia” reprezintă apogeul genului opera buffa și al stilului belcanto. Această lucrare a fost concepută pentru Teatrul Argentina din Roma sub presiunea cenzurii papale și a unui contract de 400 de scudi, sumă care astăzi ar echivala cu aproximativ 20.000 – 45.000 euro. Deși contextul istoric al premierei a fost marcat de sabotajul susținătorilor rivalului Giovanni Paisiello, valoarea tehnică a partiturii a impus lucrarea ca un standard de precizie matematică și virtuozitate vocală.

Opera buffa a apărut la Napoli în jurul anului 1700 ca o alegere populară, făcută pentru a distra oamenii cu povești despre servitori și stăpâni, nu despre zei. Particularitatea acestui gen este utilizarea recitativului secco, un stil de „vorbire cântată” care nu are o linie melodică fixă. Spre deosebire de arii, unde muzica domină textul, aici solistul dictează ritmul frazelor după modelul vorbirii naturale, în timp ce clavecinul intervine doar cu acorduri punctuale. Acest mecanism permite prezentarea unor cantități mari de text într-un timp foarte scurt, fără a încetini dinamica scenei.

Rossini a fost, ca și Mozart, un talent precoce, fiu al unei cântărețe de operă și al unui instrumentist. A scris prima lucrare serioasă la 14 ani și prima operă care s-a și jucat la 18 ani, în care debutase deja tehnica crescendo Rossini. Influența lui Mozart este vizibilă în „Bărbierul din Sevilia” prin utilizarea unor fraze muzicale scurte și simetrice, dar și prin complexitatea ansamblurilor, unde mai multe personaje cântă idei diferite simultan, fără a crea haos sonor. Rossini preia de la Mozart, în special din „Don Giovanni” dinamica dintre orchestră și voci, unde orchestra nu este un simplu acompaniament, ci un personaj activ care subliniază ironia sau tensiunea scenei.

Originalitatea lui constă în crescendo Rossini. Această tehnică orchestrală construiește tensiunea prin suprapunerea straturilor instrumentale și accelerarea subdiviziunilor ritmice, transformând bârfa sau haosul scenic într-o forță acustică progresivă. Cel mai marcat este în celebra arie a calomniei. O altă trăsătură specifică lui Rossini este finalul de act, unde toate personajele cântă simultan, vocile suprapunându-se într-o accelerare ritmică ce atinge o intensitate maximă de volum și viteză.

Fundamentul interpretativ al „Bărbierului din Sevilia”  este belcanto-ul, un stil dominant între 1805 și 1840, caracterizat prin legato desăvârșit și agilitate extremă. Legato este o tehnică de interpretare care presupune legarea notelor între ele fără nicio pauză sau întrerupere a sunetului. Cântărețul trebuie să treacă de la o notă la alta printr-un flux continuu de aer, astfel încât tranziția să fie perfect netedă, fără ca ascultătorul să simtă momentul în care se schimbă nota. Este opusul tehnicii staccato, unde notele sunt scurte și detașate. Pentru un solist, un legato reușit demonstrează un control excepțional al respirației și al laringelui, fiind considerat baza eleganței vocale.

Tehnica belcanto cere cântărețului să execute note foarte rapide, numite coloraturi. Aceste note trebuie să fie perfect sincronizate cu viorile din orchestră, care redau exact aceleași sunete în același timp. Coloratura constituie structura rapidă a melodiei, în timp ce florilegiile servesc ca broderii detaliate care „înfloresc” linia melodică.

Vocile rossiniene sunt alese pentru a reflecta tipul de personaj. Rosina este scrisă pentru o voce de contralto coloratură, care este mai groasă și mai joasă decât cea de soprană, dar capabilă de o agilitate tehnică incredibilă. Această densitate a vocii o face pe Rosina să sune ca o tânără care știe foarte bine ce vrea, nu ca o fată naivă. Contele Almaviva este un tenor care cântă note înalte și subțiri, necesare pentru pasajele elegante ale unui personaj din nobilime. Figaro, baritonul, folosește tehnica patter song, unde trebuie să pronunțe silabele extrem de repede pe ritmul orchestrei cu vitalitatea micului burghez. Don Bartolo cântă prin sillabato, debitând cuvintele cu o viteză de percuție. Don Basilio utilizează celebrul crescendo Rossini, o tehnică de acumulare a energiei pe care compozitorul a rafinat-o în operele sale anterioare (precum Tancredi), unde volumul și densitatea orchestrală cresc treptat până la un final exploziv.

Această sincronizare impune soliștilor o precizie absolută, deoarece frecvențele comune ale vocii și ale coardelor fac orice decalaj ritmic imediat sesizabil pentru melomani.

Distribuția din seara de 1 aprilie a fost formată din Sebastian Balaj (Figaro), Martiniana Antonie (Rosina), Bogdan Mihai (Contele Almaviva), Vicențiu Țăranu (Don Bartolo), Alexandru Matei (Don Basilio), Anna Stănescu (Berta), David Miron (Fiorello) și Andrei Bolohan (Notar).

Figaro-ul (bariton liric) lui Sebastian Balaj a fost tânăr și plin de entuziasm, cu o prezență scenică deosebită, dovedind că stăpânește bine tehnica. Balaj este asociat repertoriului rossinian și proiectelor Fundației Rossiniana, cu activitate constantă pe scena lirică românească și în producții dedicate stilului belcanto.

În contrapunct cu el, Contele Almaviva (tenor leggiero) a fost interpretat cu eleganță de Bogdan Mihai, un tenor specializat în repertoriul rossinian, format la București și perfecționat în Italia cu Mirella Freni; a debutat în rolul Contelui Almaviva în 2007 și a interpretat rolul de sute de ori pe scene internaționale, devenind un specialist recunoscut al belcanto-ului. Acest rol solicită o voce ușoară, cu o flexibilitate extremă în registrul acut. Tenorul a executat florilegiile (ornamentele) cu o precizie instrumentală, fără a adăuga o greutate dramatică (cum are Figaro) care ar fi putut încetini tempoul. În aria finală Cessa di più resistere, pe care Bogdan Mihai a interpretat-o și cu volum, și cu dramatism, dificultatea tehnică atinge punctul maxim prin cascade de note rapide care trebuie să se suprapună perfect peste partitura viorilor, necesitând o coordonare ritmică absolută cu dirijorul.

Martiniana Antonie, invitată de ONB, a interpretat frumos și pregnant rolul Rosinei, scris pentru o voce de contralto coloratură, care este mai groasă și mai joasă decât cea de soprană, dar capabilă de o agilitate tehnică incredibilă, cum a fost cea a Mariei Callas, pe care puține cântărețe o pot ataca cu succes. Antonie este o soprană formată în Italia, laureată a mai multor concursuri internaționale de canto și câștigătoare de premii importante în competiții lirice italiene, activă în repertoriul belcanto și mozartian.

Cei trei au creat un trio tânăr și carismatic, în contrast cu Don Bartolo (bas buf, Vicențiu Țăranu, cu o vocalitate axată pe sillabato, o tehnică de interpretare unde fiecare notă scurtă corespunde unei silabe) și Don Basilio (bas profund, Alexandru Matei), David Miron (Fiorello, care s-a auzit cam șters la început) și Andrei Bolohan (Notarul). O voce care s-a remarcat – și care promite – a fost și cea a Annei Stănescu (servitoarea Berta).

În concluzie, recomand călduros noul remake cu „Bărbierul din Sevilia” spectatorilor de teatru ai Revistei Rinocerul care nu am mai fost de mult la operă. Igor Bergler dovedește că talentul artistic este versatil și transmutabil dintr-o artă în alta. Operei Națională din București a evoluat mult din 1990 până azi și promite o experiență deosebită, și vizuală și auditivă, pe care muzica înregistrată nu o poate egala.

Următorul spectacol este pe 20 mai 2026.

Cronica de Alexandra Ares

Foto A.A.