Bruxelles este o mare capitală europeană, veche de jumătate de secol în configuraţia sa modernă, cu o arhitectură extrem de echilibrată, de bun gust şi bine întreţinută. Are un aeroport fabulos şi magazine strălucitoare, care fac uneori dificilă orientarea în interior, dacă nu eşti, de profesie, călător aviatic. Te întâmpină, încă de la sosire, cu precizarea că ai ajuns „acasă” la NATO, instituţie care ne asigură de 75 de ani securitatea continentală a Occidentului, din care astăzi facem parte.
A vizita Parlamentul European este aproape similar cu a vizita Vaticanul sau Luvrul, fiind, de fapt, un „Vatican” politico-instituţional pentru lumea creştină şi pentru cea musulmană prezentă în interiorul creştinătăţii şi, uneori, în paralel cu ea. Cei 720 de deputaţi, reprezentând forţe politice unite sau antagonice ideologic, adoptă legi şi hotărâri de o importanţă capitală atât pentru Europa, cât şi pentru întreaga lume, cu care ne aflăm în contact sau, uneori, în conflict.
O delegaţie de dramaturgi, membri ai Uniunii Scriitorilor şi ai Filialei de Dramaturgie Bucureşti, condusă de doamna Lucia Verona, a fost invitată la Bruxelles de europarlamentarul Gabriela Firea, un destoinic fost primar al Bucureştiului, ataşat culturii şi teatrului, sub autoritatea căruia a luat fiinţă şi micul, dar semnificativul Teatru al Dramaturgilor Români, la denumirea căruia ar fi trebuit să se adauge şi cuvântul „contemporani”.
A înfiinţa un teatru ignorând existenţa dramaturgilor contemporani a fost şi încă este o lipsă în peisajul cultural bucureştean şi românesc. Teatrele bucureştene, politizate excesiv, dominate de orgolii de grup şi alianţe prieteneşti sau ideologice, sufocă adesea creaţia dramaturgilor consacraţi, validaţi prin volume importante şi premii, inclusiv ale Academiei Române, dar care nu mai fac obiectul interesului imediat. Desigur, există posteritatea. Există şi exemplul lui I. L. Caragiale, astăzi idolatrizat ca o forţă literară supranaturală, deşi, în timpul vieţii, a fost adesea ignorat sau chiar contestat.
De 36 de ani sunt membru al Uniunii Scriitorilor, unde nu mă bucur de un confort amical deosebit şi nici de invitaţii frecvente în zonele culturale europene. Aşadar, invitaţia de la Bruxelles am acceptat-o cu plăcere şi curiozitate, deşi hotărâsem să nu mă mai urc în avion niciodată. Nu am greşit.
Experienţa de primar a doamnei Firea – cu care, în mod paradoxal, nu am schimbat nici măcar două cuvinte în decursul activităţii mele în administraţia bucureşteană – a demonstrat ce înseamnă să ştii să apreciezi valorile şi să le creezi posibilitatea de a se reuni şi de a dezbate, în dialoguri şi monologuri libere, teme legate de cultură şi de pericolul major în care aceasta se află prin alunecarea spre o semicultură digitală excesivă, care ne leagă de informaţie, dar ne îndepărtează, mai mult sau mai puţin, de literatură, istorie şi filosofie.
Marilena Dumitrescu este un dramaturg dotat cu o vână comică şi satirică de excepţie, dovedită în piesa sa, Învăţăturile lui Zaharia Trahanache către fiul său, care continuă O scrisoare pierdută după moartea lui Trahanache, jucată la Teatrul Dramaturgilor, dar nepreluată de teatrele naţionale, adică, în mod nedrept, condamnată la uitare.
Olga Delia Mateescu, actriţă din generaţia de aur şi o distinsă doamnă a culturii române, este autoarea a peste 25 de piese, care, în mare parte, stau în biblioteci, deşi cele montate s-au dovedit solide şi de succes.
Horia Gârbea, consacrat cu piesa Cafeaua domnului ministru, jucată în ţară şi în străinătate, nu mai este nici el în atenţia teatrelor bucureştene, aşa cum ar fi normal.
Carmen Dominte, din generaţia mai tânără, laureată a numeroase premii, se află momentan într-un con de umbră.
Ion Bogdan Martin este şi el în căutarea unui succes meritat, datorită talentului său real, într-o zonă rară astăzi — comedia satirică de actualitate.
La acest dialog au mai participat: dramaturgul Radu Herjeu, traducătorul şi shakespearologul George Volceanov, scriitorul şi editorul Bogdan Hrib, regizoarea de teatru Ingrid Bonţa.
Întâlnirea cu dramaturgii a avut loc în cadrul evenimentului cultural „România scrie în Europa”, organizat la Consulatul României de la Bruxelles, în prezenţa Excelenţei Sale, doamna ambasador Andreea Păstârnac, şi la care a participat şi doamna comisar european Roxana Mînzatu, vicepreşedintele executiv al Comisiei Europene, dar şi un public numeros, de toate vârstele, predominând însă tinerii educaţi şi inteligenţi, veniţi din România pentru a vizita Parlamentul European.
Nimic nu este perfect, nici dialogul liber nu a fost pe deplin astfel, dar a prilejuit un contact dens şi util cu dramaturgia românească şi cu încercările ei de a se face cunoscută în cultura europeană. A fost relevată importanţa sprijinului care trebuie acordat de factorii culturali internaţionali ai României dramaturgilor şi scriitorilor, în general, care lansează cărţi, piese şi alte proiecte. Am aflat, de asemenea, despre posibilităţile de finanţare prin fonduri europene.
Teatrul este într-o mişcare dinamică, în permanentă metamorfoză. Apar noi modalităţi de expresie şi interferenţe între montările clasice şi cele moderne, uneori până la dispariţia graniţei dintre ele. Oferta regizorală este extrem de diversă.
Timpul nu ne-a permis o aprofundare completă a subiectelor, în cadrul limitat oferit de organizatori şi de intruziunea altor teme, legate mai ales de educaţie. Teatrul rămâne o lume dificilă, uneori agresivă, dominată de orgolii şi, în cazul nostru, de interimate prelungite, care creează nesiguranţă şi chiar un anumit „exil” repertorial.
Organizată exemplar de un colectiv vivace şi responsabil, vizita delegaţiei scriitorilor şi dramaturgilor români la Bruxelles şi contactul direct cu capitala Uniunii Europene – care nu te poate lăsa indiferent – au constituit un eveniment care, sper, să nu rămână doar un experiment.
Dinu GRIGORESCU
