Ca în fiecare stagiune românească, apare câte un dramaturg-surpriză din lumea occidentală, descoperit de cercetătorii şi căutătorii de valori, tradus repede şi jucat imediat pe scenele autohtone. De data aceasta este vorba despre Tiago Rodrigues, născut în 1977 în Portugalia, de profesie regizor de teatru, dramaturg şi producător, iar din anul 2022 primul director nonfrancez al Festivalului de la Avignon.
El este autorul piesei Tristeţe şi bucurie în viaţa girafelor, titlu insolit care te trimite spre zoologia africană, dar, de fapt, este un text european dedicat unei fetiţe orfane pe nume Girafa (Alina Petrică), în vârstă de nouă ani, care supravieţuieşte împreună cu tatăl său (Gabi Costin), actor şomer, şi cu celebrul ursuleţ de pluş Judy Garland (Vlad Ionuţ Popescu); nu cred să existe vreun copil de pe mapamond care să nu-l fi avut în custodie sentimentală. Starea materială a familiei nu-i mai permite să plătească abonamentul TV pentru a urmări emisiunea de pe Discovery şi toată povestea dezvoltă trăirile Girafei inocente, cu un fond uman excelent şi care îşi confruntă cunoştinţele de dicţionar redate scenei şcolăreşte cu şocurile pe care le produce realitatea ambientală unei societăţi destul de rigide şi feroce.
Lumea noastră de astăzi este dominată de minoritatea bancară autoputernică şi, prin extensie, de lumea bogaţilor, care dictează toate legile şi preţurile, iar majoritatea omenirii trăieşte în cel mai fericit caz cu salariul mediu (în cazul României atacate de colţii de lup ai deficitului şi ai scumpirilor iraţionale).
Tiago Rodrigues este un autor contemporan de nerefuzat şi de jucat.
Textul său, tradus de Ana Maria Mihăilescu, a fost montat într-un spectacol excelent la Teatrul Excelsior (premiat recent de revista Rinocerul şi care va beneficia, probabil, şi de alte premii naţionale) şi a fost preluat şi de Teatrul Mic, împreună cu Teatrul „Alexie Mateevici” din Chişinău şi Asociaţia Tangent, şi jucat în data de 28 ianuarie în Bucureşti, în subteranul pitoresc amenajat din fonduri municipale la adresa strada Gabroveni, nr. 57. Sala nouă, de a cărei existenţă nu ştiam nimic, este o sală cu puţine locuri, cam de dimensiunile sălilor de la Teatrul Dramaturgilor Români, aşezate într-un fel de rotondă, cu o scenă adâncă, realizată între cărămizile construcţiei de altădată din epoca lui Mateiu Caragiale, poate chiar mai înainte. Aici, nu am simţit riscul seismic ca în imobilul din Sărindar, unde spectatorul este avertizat că intră într-o clădire cu risc seismic, şi el intră nepăsător, atras de mirajul teatrului dintotdeauna, o clădire ce ar trebui demolată imediat şi reconstruită rapid.
Piesa este o poveste emoţională scrisă cu mare sinceritate şi adevăr uman, cu accente fireşti, dar şi melodramatice, care combină realitatea cu fantezia basmului, o poveste valabilă oriunde pe mapamond şi care conţine ici-colo ţinte satirice clare către guverne mai mult sau mai puţin iresponsabile, care tolerează intolerabilul în detrimentul celor care abia încep viaţa şi sunt condamnaţi la pauperitate. Mesajul este dur, necruţător, însă ambalajul este multicolor.
Regia (Edda Coza şi Dan Coza) optează pentru formula realist-onirică, imaginând un interior de apartament, cu o canapea, o masă, scaune, o toaletă, care devine brusc şi o scenă la momentul potrivit (decor: Andreea Tecla), reuşind să echilibreze foarte bine cele două laturi epice, proza zilnică a familiei cu poezia şi lupta visului care furnizează o realitate falsă de fericire. Mai există şi o perdea care separă scena de public, cu funcţie de cortină, pe care, la un moment dat, sunt proiectate silueta fetei şi a ursuleţului de pluş.
Cele mai reuşite momente, atât ale piesei, cât şi cele ale spectacolului, stau în aceste confruntări şi dialoguri între ursuleţ şi fetiţă, între iluzie şi realitate, ursuleţul de pluş fiind deseori tranşant şi chiar agresiv, destrămând visurile fetiţei, mai exact, oferindu-i pe tavă adevărul vieţii.
Coregrafia (Mariana Gavriciuc) redesenează conflictul dramatic în cercuri şi perimetre de tristeţi şi bucurii, un dans între minciuni şi adevăr.
Personajele secundare care intervin în partea unirii contribuie fiecare la clarificare şi sunt jucate cu fermitate teatrală. Până la urmă, mesajul dramaturgului este că realitatea nu corespunde cu visul, că trebuie să ne dezmeticim, să citim în faptele de viaţă multitudinea de pericole care ne înconjoară. Apariţia lui Cehov ca simbol îl transformă într-un personaj, însă utilizarea lui are momente când devine excesivă.
Construit pe fineţe şi pe diafan, pe puritate şi curăţenie sufletească, spectacolul livrează sentimente şi lucidităţi, place publicului şi relevă actori dotaţi cu talent.
În rolul copios al ursuleţului numit Judy Garland, actorul Vlad Ionuţ Popescu reproduce de prea multe ori un cuvânt de anatomie vulgară, strident şi neplăcut auzului, în contrast cu starea poetică pe care acelaşi personaj o realizează cu talent şi spirit poetic.
Performerul acestui spectacol este fetiţa Girafa, interpretată de Alina Petrică, o actriţă sensibilă şi emoţională, care susţine pe umerii ei firavi întreaga structură arhitectonică a textului, reuşind să cucerească publicul prin candoare, simplitate, monologuri şi mişcare scenică.
Foarte frumoasă este scena finală în care ursuleţul se refugiază în cutia de jucării şi dispare ca un vis de dimineaţă.
Cooperarea teatrală de limba română de pe ambele maluri ale Prutului este un proiect de succes şi va trebui continuat şi amplificat spre beneficiul tuturor.
Cronică de Dinu GRIGORESCU
Tristeţe şi bucurie în viaţa girafelor
de Tiago Rodrigues
Traducerea: Ana Maria Mihăilescu
Regia: Edda Coza şi Dan Coza
Decor: Andreea Tecla
Costume: Maria Ştefănescu
Coregrafie: Mariana Gavriciuc
Muzică şi sound design: Adrian Piciorea
Lighting design: Tony Macpela
Graphic design: Karla Broşteanu
Asistenţă coregrafie: Anca Stoica
Voice-over: Ana Bianca Popescu
Design păpuşi: Ana Crăciun Lambru şi The Puppets Masters
Teatrolog: Daria Ancuţa
Distribuţia:
Girafa – Alina Petrică
Bărbatul care mi-e tată – Gabi Costin
Judy Garland – Vlad Ionuţ Popescu
Data premierei: 12 decembrie 2025
Producător: Asociaţia Tangent, Teatrul Mic din Bucureşti şi Teatrul „Alexie Mateevici” din Chişinău
Proiect cultural cofinanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional (AFCN).
