(R)EVOLUŢIE la Teatrul Excelsior

Teatrul Excelsior prezintă cea mai interesantă şi mai actuală piesă de teatru străină a anului, (R)Evoluţie, scrisă de regizoarea israeliană Yoel Ronen (n. 1976) şi actorul Dimitrij Schaad (n. 1985, în Kazahstan şi stabilit în Germania), ambii colaboratori ai Teatrului „Maxim Gorki” din Berlin. O piesă adusă în atenţia publicului românesc de talentatul regizor Radu Nica (care este şi actualul director interimar al Teatrului Metropolis).

De fapt, aflându-mă la final de an, nu mă pot abţine să nu reflectez că două dintre cele mai interesante piese noi străine pe care le-am văzut în această stagiune bucureşteană au venit din Germania, nu din SUA, Anglia, Franţa sau din binomul Spania – Portugalia. Cea de-a doua piesă străină cu totul remarcabilă (dar mai mult la nivel formal) a fost Perplex de Marius von Mayenburg la TNB, regizată de Ştefan Iordănescu, care a avut premiera în primăvară. Ambele piese s-au aventurat cu succes şi curaj în direcţii dacă nu complet noi, cel puţin încă nebătătorite în teatru şi care duc canonul mai departe. Un al treilea runner-up a fost piesa Exod a lituanianului Marius Ivaškevičius, montată la Teatrul Naţional din Timişoara, dar care a suferit anumite lungimi şi redundanţe.

Spre deosebire de o mare parte a regizorilor autohtoni şi nu numai, care concurează la sportul cu aruncatul cu privirea spre trecut,  regizoarea Yoel Ronen şi actorul Dimitrij Schaad au avut ideea ingenioasă să dramatizeze o parte din ideile futurologului Yuval Harari.

Yuval Harari este considerat unul din cei mai importanţi intelectuali „publici” ai secolului XXI, filosoful generaţiei X, care a vândut 45 de milioane de cărţi în 65 de ţări. Succesul cărţilor sale, Sapiens – Scurtă istorie a omenirii (2011, tradusă în româneşte în 2017), Homo Deus – Scurtă istorie a viitorului (2015, tradusă în româneşte în 2018) şi 21 de lecţii pentru secolul XXI (2018), dovedeşte că există un public larg interesat de aceste idei, idei care până în ziua de azi au pătruns foarte timid în teatru (şi pe care le-am explorat şi eu).

La nivel mondial, sondajele arată că 70% din generaţia Z din ţările civilizate de pe ambele emisfere (oameni născuţi în perioada 1996 – 2000) folosesc inteligenţa artificială şi 65% din generaţia milenialilor, spre deosebire de restul populaţiei născute înainte de descoperirea Internetului. O treime din noile generaţii folosesc zilnic inteligenţa artificială şi 100% evadează zilnic în realitatea virtuală, de la reţele de socializare la jocuri şi de la shopping la pornografie.

Teatrul rămâne încă o oază de divertisment „analog”, o sursă de emoţie pură, directă, unul din puţinele spaţii nealterate de experienţa virtuală şi de inteligenţa artificială, în ciuda proliferării mijloacelor video şi a efectelor vizuale şi sonore de tot felul din ultimele decenii. Da, dar pentru cât timp?, se întreabă autorii piesei prin alter egoul unui personaj incert care deschide spectacolul cu un lung prolog în faţa cortinei. Şi cum va arăta teatrul viitorului pe măsură ce toate descoperirile tehnologice (de citire a feţei, pulsului şi analizare într-o fracţiune de secundă a milioane de stimuli şi biţi de informaţie etc.) se vor aplica artei spectacolului? Va mai fi arta artă?

Posibilităţile sunt nelimitate, vom vedea, de îndată ce cortina se deschide şi suntem purtaţi în viitor, în anul 2043, într-o clinică de însămânţare artificială in vitro (IVF) şi optimizare a rasei umane în funcţie de pachetul de asigurare medicală şi buzunarul fiecăruia. De aici înainte, personajul incert se conturează ca fiind dr. Stefan Frank, gay şi căsătorit, expresiv interpretat de tânărul Alex Călin, devenit deja un veteran al trupei Excelsior. Un doctor aflat la frontiera viitorului şi a posibilului care va suferi şi el din cauza transmutării experienţei umane (şi intime) în spaţiul virtual.

La acest doctor vine un cuplu hetero, Lana şi Rene, ea înaltă şi puternică şi cu un cod genetic fenomenal (Andreea Hristu), el mai pirpiriu şi aflat la a doua căsătorie, cu un cod genetic mai defectuos, prototipul home sapiens-ului căruia i-ar prinde bine câteva îmbunătăţiri genetice, dar care încă gândeşte independent şi se opune înregimentării. Aflăm că în 2043, noua diviziune este între stat, care a acaparat aproape întreaga intimitate umană, şi „naturalişti”, cei care rezistă cipării şi transformării speciei în supraoameni ce vor fi atent monitorizaţi şi controlaţi, atât de guvern, cât şi de corporaţii. „Naturaliştii” sunt noii terorişti şi statul vânează atent semnele de radicalizare a cetăţenilor. Cei care simpatizează cu ei sunt „bio-conservatori”. Ne aflăm, cu alte cuvinte, într-o dictatură digitală şi într-o escaladare comercială a designului uman care pune multe probleme etice.

Din acest punct, piesa curge ca un episod din binecunoscutul serial Black Mirror de pe Netflix. Talentul celor doi autori constă în dramatizarea ideilor lui Yuval Harari, transpunerea lor în situaţii de viaţă aparent absurde, dar plauzibile, cu care fiecare spectator se poate identifica, de la competiţia pentru copii îmbunătăţiţi genetic la „umanizarea” roboţilor din casă care ne vor vorbi, ne vor conduce şi, în cele din urmă, trăda. Frigiderul, de pildă, va putea vorbi cu noi cu ce voce dorim şi va ţine uşile închise după ce ne epuizăm numărul de calorii pe ziua respectivă, prăjitorul de pâine aflat în garanţie se va autorepara şi ne va ruga să nu-l ducem înapoi să-l schimbăm, aspiratorul va primi updates din când în când, cam cum primesc momentan doar maşinile Tesla, şi ne va convoca să ni le comunice tot pe cale vocală.

În afară de aceşti roboţi casnici, în 2043, fiecare casă se va bucura de un robot cu chip uman animat de inteligenţă artificială, un fel de Alexa al Amazonului devenit Alecto, care ne va anticipa şi acoperi toate nevoile de care suntem sau nu suntem conştienţi şi ne va ajuta să luăm toate deciziile. Alecto va fi un asistent, doctor, prieten, sfătuitor atoateştiutor, servitor, pe scurt, un ChatGPT mult îmbunătăţit şi cu chip uman, un fel de urmaş al arhaicului robot R2-D2 din Star Wars. Un companion esenţial care va aspira să ni se strecoare chiar în creier. Se ştie că marile corporaţii lucrează deja intens la acest robot, pe care l-am prezentat şi eu într-o piesă recentă, ca de altfel mai multe teme din această piesă. Nu este decât o chestiune de (puţin) timp până când noul smarthomme va deveni un ajutor uman la fel de omniprezent ca actualul smartphone.

(Aflăm din feedul de ieri al lui Elon Musk pe X că doar „Microsoft va investi 50 de miliarde de dolari pe an în infrastructura pentru crearea unor centre de date pentru accelerarea inteligenţei artificiale şi aducerea inteligenţei artificiale generative (AGI) în toate faţetele formelor de viaţă umane”. AGI înseamnă reprezentarea abilităţilor cognitive umane generalizate în software, astfel încât, în faţa unei sarcini necunoscute, sistemul AGI să găsească o soluţie. Intenţia unui sistem AGI este de a îndeplini orice sarcină de care o fiinţă umană este capabilă. Pentru a pune această sumă în context, pentru programul Apollo, statul american a cheltuit doar 20 de miliarde de dolari pe an, în sume actualizate la inflaţie. Iar Microsoft nu este singurul mega-investitor în inteligenţa artificială, Alphabet, Google, Amazon, Meta, Oracle, Elon Musk, statul chinez şi o mulţime de start-up-uri şi fonduri de investiţii o finanţează şi ele.)

Acest robot uman pe nume Alecto din vieţile şi caselor tuturor care se pliază tuturor situaţiilor este interpretat cu minuţiozitate de tânărul Matei Arvunescu, un rol complex de care s-a achitat superb şi care îi oferă prilejul să abordeze multe registre: ton robotic cu intonaţii de inteligenţă artificială foarte bine modulate, dar şi liric, insinuant sau alternând între rolul de bad cop şi good cop în scena fantastică când Alecto simulează un interogatoriu pentru a-şi salva stăpâna, la care s-a aplaudat la scenă deschisă. Fosta soţie a lui Rene, Tatjana, e interpretată cu o binevenită doză de sensibilitate de Oana Predescu, la antipod cu forţa actualei soţii, Lana, interpretată de Andreea Hristu. Tatjana este o tânără care se gândeşte cu nostalgie la fostul soţ după ce îşi pierde mama şi jobul, fiind înlocuită de un algoritm. Mai mult, e suspectată de stat că s-a radicalizat şi are simpatii „naturaliste” pentru faptul că a arătat empatie pentru refugiaţii olandezi, cei care sabotează controlul digital absolut al statului şi al marilor corporaţii (o replică memorabilă: „Nu toţi olandezii sunt terorişti, dar toţi teroriştii sunt olandezi”).

Piesa introduce şi situaţia cetăţenilor acuzaţi de un guvern care le poate citi gândurile de pre-crimă, un concept introdus în cinematografie din 2002 cu filmul Minority Report. La vremea respectivă, a părut SF, dar în mai 2023, Universitatea din Austin (Texas) a realizat un decodor care traduce activitatea cerebrală în text. Acelaşi lucru l-a realizat şi firma META care, în plus, a inventat un sistem AI care analizează undele cerebrale şi chiar prezice la ce se uită un om sau ce îşi imaginează, practic citeşte gîndurile omului. Este numit the non-invasion language decoder (Pentru mai multe informaţii despre acest subiect, urmăriţi acest video), spre deosebire de „invazivul” Neuralink care se va implanta.

Pe scurt, piesa este genială, cu mult umor şi prezintă întrebări şi probleme vitale legate de cum se va r(evoluţiona) hommo sapiens pe măsură ce statul şi marile corporaţii vor avea un control total asupra noastră, împingându-ne în algoritmul unei inteligenţe artificiale care ne va fi net superioară. Yuval Harari crede că acest drum spre uşurarea muncii omului a început odată cu cultivarea grâului, când hoardele de vânători migratori au fost domesticite de propriile culturi care i-au obligat să se stabilească în aşezări permanente şi să îşi schimbe stilul de viaţă. Există un preţ pentru orice în viaţă, inclusiv pentru confort. În piesă, alter-egoul lui Harari este Rene, bine interpretat de Alex Popa.

Regizorul Radu Nica a realizat un spectacol mereu surprinzător, plin de inteligenţă şi ritm, cu o economie sobră de mijloace, care merge pe forţa replicii şi absurdul plauzibil al situaţiilor regizorale. Poate că un alt regizor ar fi făcut evadările din realitate mai spectaculoase, dar Nica a preferat doar să le sugereze pentru a se concentra pe esenţă şi pe cuvânt. O călătorie printre marile idei cutting-edge ale timpului nostru referitoare la un viitor bizar care ne paşte pe fiecare.

Scenografia lui Theodor Cristian Niculae a mers pe un decor unic în care spaţiile de joc se schimbă prin efecte sonore şi de lumini şi apariţia ocazională a unor efecte vizuale, ca cea a flăcărilor dintr-un joc virtual, în care apare doctorul Stefan şi soţul acestuia, Ricky, prototipul generaţiei de „gamers” împătimiţi pentru care viaţa reală şi-a pierdut orice atractivitate (bine interpretat de Mircea Alexandru Băluţă). Mi-au plăcut efectele sonore discrete ale lui Adrian Piciorea care au sugerat foarte bine activităţile din mediul online.

În concluzie, la Teatrul Excelsior se întâmplă lucruri foarte interesante şi valoroase. Excelsior-ul a reuşit să-şi creeze o identitate specifică, de instituţie de cultură pentru secolul XXI, ajutat fiind şi de un buget mai mare decât al altor teatre din Bucureşti, dar şi de un director cu viziune. Spectacolul reprezintă un real succes pentru regizorul Radu Nica şi întreaga echipă. Recomand cu căldură (R)Evoluţie oricărui spectator care doreşte să vadă un spectacol ultra-modern şi chiar cu un pas simbolic înaintea vremii.

Cronică de Alexandra ARES

Foto: Andrei Gîndac