HOMERIADADA
Autor: Dumitru Radu Popescu
Teatru, Editura Scrisul Românesc, 2021
Recenta carte a domnului Dumitru Radu Popescu se numeşte Homeriadada (Ed. Scrisul Românesc, 2021) şi recreează din prisma prezentului războiul greco-troian în toate articulaţiile sale reflexive şi filosofice, construind o nouă epică post-homerică de profundă originalitate, care se învârteşte în jurul calului de lemn construit de Ulise, musafir la curtea lui Agamemnon unde sunt prezenţi Ahile, Patrocle, Paris şi, bineînţeles, Elena, care nu este văzută homerian exclusiv, ci ca o femeie frumoasă, cu un mare libidou deschis tuturor curtenitorilor şi care pare să se fi lăsat cucerită de frumosul Paris pentru a crea pretextul războiului atât de firesc între cetăţile greceşti şi nu numai, dar mai ales pentru a şterge Troia de pe faţa pământului. Piesa de dimensiuni homerice are şi o parte separată numită Iliadada, cu o vădită asumare a nonconformismului deplin la un secol de la înfiinţarea mişcării artiştilor adunaţi la taverna de la Zürich, care a dat naştere dadaismului, în acest spirit de sfidare a realis-mului naturist care ne vorbeşte despre sexoasa Elena.
Domnul Dumitru Radu Popescu face dovada unei perfecţiuni literare şi vizionare în construcţia sa dramatică care la prima vedere ar părea uşor lacunară dat fiind alura conversativă a piesei, dar care dezvoltă în esenţă o noutate şi modernitate bazate pe tensiunea acumulării pas cu pas a motivaţiilor ce vor duce în final la declanşarea unui război şi la ştergerea de pe hartă a Troiei cu un armament din dotarea comediei aristofanice, adică construirea cailor de lemn ai unei herghelii de bombe ce vor pârjoli înflo-ritoarea cetate Troia, care devine, astfel, o primă Hiroshima, iar simplul cal troian plantat de vicleanul Ulise în ograda regelui Priam este, de fapt, numai unul din mulţii cai putere care se pregătesc din timpuri memorabile pentru distru-gerea umanităţii. Aşa ceva nu i-a trecut prin cap nici lui Homer în zorii literaturii. Pretextul numit Elena a divizat pacea dintre popoarele care se află pe marea hartă a lumii, unele cu false determinări ideologice, culturale sau religioase, scopul măcelului fiind unul singur: profiturile.
Faptul că piesa nu este împărţită în scene face ca ea să fie percepută exagerat epică şi în unele momente autorul se lasă prins în capcana exagerării filosofice în detrimentul soluţiei tranşante şi la îndemâna spectatorului din epoca războaielor mondiale care tot ne dau târcoale şi care se refugiază în filmele poliţiste, de aventuri şi divertisment şi în seriale banale oricât de bine făcute ar fi ele. Dumitru Radu Popescu este permisiv cu regizorii şi aceşti adevăraţi regi în teatrele contemporane pot face ceea ce trebuie în favoarea accelerării dinamis-mului piesei, fără a atenta la fantastica bogăţie de idei a unui text de senectute şi cu o mare virtute: dezbaterea viciului la cel mai înalt nivel cam în toate domeniile vieţii şi morţii şi iluziilor eroice.
Lupta pentru Troia este ca lupta dintre fiare. Autorul aflat într-o vervă deosebită controlează cu siguranţă şi entuziasm o faună umană bine-cunoscută de civilizaţia pe care o regândeşte parodic, polemic şi inventiv pas cu pas, atât fauna cetăţilor omeneşti, cât şi fauna cerului unde mişună vietăţi divinizate interesului fru-moaselor zeiţe în frunte cu nemiloasa Afrodita, care înving toate legile fizicii şi se amestecă în ciorba săracului pământean practic neputincios în faţa acestor forţe superioare supranaturale. Elena lui Menelau nu este văzută ca o femeiuşcă incapabilă să reacţioneze dincolo de instinct, ea fiind mai degrabă volteriană în dialogurile spu-moase cu masculii din proximitate, când intuieşte mai târziu sau mai curând că regele va fi încornorat spre bucuria războinicilor care abia aşteaptă un pretext pentru a traversa Marea Neagră cu poftă de hiene. Nostimada este că Menelau întrevede înşelăciunea feminină, iar preaînţeleapta Elena este convinsă că nu va face pasul strâmb, că nu va trece de linia roşie a fidelităţii regale. Epicul este homerian chiar şi în multele monologuri şi dialoguri pline de subti-litate, întrerupte ici-colo prin diversiuni domes-tice. Intruziunea unor amintiri din copilărie în civilizaţia personajelor care răpesc clipe de feri-cire, cum este momentul culegerii de dude sau petrecerile cu şi fără izvoare, este viaţa însăşi topită într-un uriaş creuzet. Savuroasă este confruntarea paşnică a lui Ahile, care urăşte femeile şi îl iubeşte la nebunie pe sărmanul Patrocle a cărui moarte pe câmpul de luptă în Iliada îl va scoate din amorţire pe cel mai războinic dintre războinici, fiind suficientă o femeie blondă sau un gay care să schimbe lumea. Până şi frumosul Paris părea a fi conştient de misiunea lui istorică de a o fura pe necredin-cioasa Elena şi pentru a motiva astfel războiul dintre cele două imperii.
Există şi câteva momente de distanţare brechtiană, când dramaturgul nu ezită să fie mai contemporan decât contemporanii folosind cuvântul „tovarăş” sau lozinca „Ana, Luca şi cu Dej bagă spaima în burghezi”. Există o mixtură între prezentul scenic, trecutul istoric şi viitorul care va repeta trecutul.
„MENELAU: Ulise prietene, ai datoria sacră prin caii tăi miraculoşi să organizezi referendum.
AHILE: Poţi să începi ceva fără părerea celor mulţi?”
Densitatea ideilor pe centimetru pătrat de pagină poate obosi numai spiritele culturale lacunare, dar poate înviora un mare şi incitant spectacol de teatru.
Ca structură, piesa este compartimentată în două părţi, prima fiind mai expozitivă decât cea de a doua, care este mai explozivă şi mai scurtă, ceea ce este în favoarea reprezentării dramatice. Stilistic, ambele părţi sunt identice din punctul de vedere al elaborării literare, având mari virtuţi în construcţia monologurilor şi a dialogurilor care definesc uriaşa personalitate a drama-turgului ce nu uită nicio clipă că este un mare romancier, îmbinând cele două tehnici narative într-o osmoză literară ce pare mai mult favora-bilă lecturii decât spaţiului scenic al teatrului nostru de azi care preferă un epic scurt şi piese ieftine. Toate personajele au densitatea intelec-tuală a dramaturgului care pare o prelungire a lui Homer, mai bine zis un urmaş al acestui înaintaş din zorile umanităţii. Toate ideile din Iliada sunt privite din perspectiva prezentului şi a viitorului care poate fi citit astăzi ştiinţific mai bine decât erau citite stelele în perioada homeriană. Tema fundamentală este a războiului şi apoi cea a armistiţiului între două războaie care întotdeauna pleacă de la un pretext ce ascunde mereu cauzele reale ale confruntărilor ucigătoare între popoare şi banditismul mondial. Tema calului troian pe care Ulise îl construieşte meşteşugăreşte în atelierele greceşti este punctul de pornire al acestei piese care se încheie cu un cal troian de natură atomică ce precede bombardarea Hiroshimei şi Nagasaki, plecând de la calul de lemn care a incendiat Troia. Actualizările sunt discrete şi brutale concomitent, ca şi cum ar trebui să fim scoşi din somn pentru a vedea ceea ce nu vrem să vedem şi de a nu repeta ceea ce mereu repetăm. Conflictul de astăzi din Ucraina şi tatonarea celor două părţi sunt identice cu cele povestite cu mare luciditate şi temeritate de Dumitru Radu Popescu.
Personajele sunt grupate pe cupluri care se intersectează mereu într-un joc de şah, calul lui Ulise preparat în laborator fiind, de fapt, şi o metaforă a imprevizibilităţii mişcărilor cailor adevăraţi, cai putere fireşte. Agamemnon nu este un prostănac, nici vorbă! De aceea el personifică dictatorul, şeful armatelor, cel mai puternic dintre puternici. Tot ce spune el nu ţine de sfera superficialului, ci a zonei profunde a gândirii, indiferent cu cine dialoghează. Partenerul lui preferat este puternicul şi invincibilul Ahile, care ştie totul despre război, dar nu ştie despre călcâiul lui Ahile, partea lui vulnerabilă letală. Relaţia lui amoroasă cu Patrocle este prezentată cu o mare fineţe literară; de fapt, Patrocle nici nu apare în lista de personaje, el fiind adus doar ca un personaj menţionat în didascalii, ceea ce regizorii ar trebui să observe imediat că este un personaj în plus. Nici Ahile nu este un monstru imbecil, cum este prezentat în filme, ci un tip doxă, care a învăţat multe lucruri de la viaţă, fiind chiar un fel de analist războinic de calitate. Ulise, vicleanul care tot meştereşte într-un plan secund la calul troian ce va fi eroul principal al războiului troian, este o prezenţă aparte în acest turnir dramatic, unde în prim-plan se ciocnesc protagoniştii. Surpriza cea mare a piesei este Elena, modul ei de abordare literar dramatur-gică. Ea nu este Elena din Hollywood. Mai degrabă face parte dintr-un cenaclu literar elevat, unde este abordată tema feminităţii globale şi nu a feminităţii ocazionale, capabilă de judecăţi precise şi de atitudini ferme. Elena domnului Dumitru Radu Popescu este a domnului Dumitru Radu Popescu şi nu a lui Homer. Îi acordă foarte mult spaţiu şi timp de filosofie despre una şi alta, despre unul şi altul, despre somnorosul ei bărbat din toate punctele de vedere şi despre frumosul ei viitor amant, ispititorul Paris. Accentul nu cade pe sex, deşi se vorbeşte mult despre el, ci pe context şi pretext. Această Elena ştie precis că ea este pretextul hotărât de zei şi nu se poate împotrivi acestei decizii. Empatizez cu această Elena, care de multe ori este superioară interlo-cutorilor masculini şi nici Paris nu pare un adolescent idiot. Cuplul se formează numai pentru a provoca războiul distrugător al cetății Troia. Personajul comic, savuros, somnoros, libidinos şi prostănac, dar nu total este regele Menelau care în acest joc de şah al cailor este doar un pion al destinului hotărât de zei, care se conduc ca şi oamenii după pofte carnale şi mofturi sexuale. Nicio diferenţă dintre ce este jos şi sus, omul apărând ca o jucărie în mâna unei forţe nevăzute. Nostimada cea mare este că în final se sugerează o posibilă regrupare a cuplului conjugal spart de evenimente şi că nici ceapă n-a mâncat şi nici gura de usturoi nu mai miroase nimănui, elemente domestice culinare, referinţe la referinţe, la furnici, la albine, la natură, ce apar întrepătrunse în zidurile de beton ale raţiona-mentelor pentru a crea pauze şi momente de odihnă.
Un moment excepţional este acela care leagă partea întâi de partea a doua şi reprezintă un cor al copiilor, vestigiu al corului antic, modernizat nu prin muzică, ceea ce s-ar putea face regizoral, ci prin comentariul celor care îl ascultă, vers cu vers, ca şi cum strofele ar exista undeva scrise, un procedeu nemaivăzut.
Mersul blând al acţiunii în ritmul cailor de promenadă care se mai şi odihnesc şi se hrănesc cu metafore ici-colo se transformă dintr-odată într-un trap şi apoi într-un galop năpraznic care nu ne înfățișează fizic lupta propriu-zisă între cele două tabere, ci prin oglindirea şi comentarea evenimentelor tragicomice care s-au petrecut deja. Troia se evaporă în fum, dar nu şi în uitare…
Construită pe clasicitate, modernitate, com-plexitate şi cu maximă subtilitate, din toate considerentele prezentate mai sus D.R.P. are ocazia de a oferi publicului un spectacol românesc despre spaţiul grecesc şi universal, demn de un Teatru Național şi internaţional.
