În sfârşit, vedem noua piesa semnată de Lucia Verona, scriitoare redutabilă, dramaturg cu operă semnificativă, care ne oferă o meditaţie satirică consistentă numită Ghinionistul, jucată în Sala Studio a Teatrului „Alexandru Davila” din Piteşti, a cărui conducere (manager: Dan Tudor) şi-a propus să monteze opt piese din dramaturgia originală scrise de doamne dramaturg. Lucia Verona face parte din veteranii dramaturgiei româneşti neglijaţi de repertorii, alături de nume prestigioase ca Mircea M. Ionescu, Horia Gârbea, Viorel Cacoveanu, Olga Delia Mateescu, care nu au norocul de a se fi mutat în Occident pentru a primi undă verde în Orient.
Povestea este simplă şi clară, având în centru un şef, director general într-o instituţie neidentificată, prieten cu ministrul care îl vizitează de ziua lui de naştere, cei doi fiind norocoşii incompetenţi numiţi politic în funcţii de comandă. Judecând in extenso, ghinioniştii sunt dramaturgii români în viaţă şi autoarea însăşi, care mută ghinionul pe umerii unui funcţionar destoinic şi neavansat de mulţi ani pentru că nu face parte din gaşcă. Acesta se numeşte Popescu şi ne trimite imediat la celebrul Mitică din piesa unui mare ghinionist, Camil Petrescu.
Piesa etalează tipologiile umane abjecte ale lui Mazilu aduse la zi prin personaje ministeriale, exact ca în realitate, prin demascarea lichelelor administrative, poate şi corporatiste. O liotă de subalterni şi subalterne sexy face din aniversarea şefului o mică sărbătoare naţională. Autoarea foloseşte monologuri dense care ne direcţionează spre tehnica maziliană din Proştii sub clar de lună. Schimbul de replici e viu şi bine centrat pe satiră, însă insuficient pusă în valoare de modalitatea mitingistă a regizoarei (Mona Gavrilaş) care preferă să evidenţieze grupul.
La intrarea în sală, publicul se întâlneşte cu aceşti funcţionari robotizaţi şi uniformizaţi până la statut vestimentar de manechine manipulate, digitalizate, personaje agresive, dornice de distracţii şi care fac fuziune perfectă cu telefoanele mobile, ce dezumanizează total persoana fizică, accentuându-i lipsa de sentimente şi foamea pantagruelică de informaţii. Grupul e un personaj colectiv dominant care-i conţine, desigur, pe norocoşii favoriţi ai şefilor imorali până la paroxism, fiind o similitudine cu filmul mut, adică un fel de reîntoarcere la originea teatrului care vorbeşte prin mişcare şi nu prin cuvinte.
Deci, pe de o parte, ascultăm monologurile cu ton de confesiune, care reţin atenţia publicului, apoi, suntem implicaţi în sceneta aniversării.
Regia asigură un dinamism trepidant al acţiunii şi conexiuni comice suculente între personaje şi evidenţiază caracterele diversificate, folosind foarte inspirat şi trupa de balerini a teatrului. Toată lumea ascultă telefonul şi dansează. Contactele între director şi fosta nevastă, cu amanta, cu ministrul şi cu secretara personală sunt rupte din cotidian, astfel încât spectatorii se simt confortabil în contemplarea faunei mizerabile.
Ghinionistul subaltern jucat ca un fel de urmaş al lui Bérenger din Rinocerii nu se rinocerizează ca Jean din celebra piesă, dar e rinocerizat prin promovarea lui bruscă în funcţia de director general adjunct. Aici este inovaţia Luciei Verona, strategia diabolică a faunei birocratice carpatine depăşind nivelul mediu al dramei. Observăm rinocerizarea cu forţa a celor din opoziţie, o aşa-zisă armură metaforică care, din punct de vedere scenografic (Miruna Varodi), seamănă mai mult cu o cabină de duş decât cu o armură în sensul militar, sensul metaforic fiind de a-l apăra pe netrebnic, reprezentând forul ierarhic superior şi laşitatea inferiorilor care se simt foarte bine în această mlaştină imorală, aşa cum se simt foarte bine şi gangsterii din portul Constanţa de ani întregi în mocirla lor maritimă şi portuară abia acum demascată.
Prin manipularea de simboluri şi automatisme ale roboţilor din mediul toxic al societăţii divizate de astăzi, dar unite în materie de favoruri, regizoarea dovedeşte apetenţa satirică şi livrează tensiunea dramatică şi coloratura comică, deşi regia nu a găsit toate potecile care să ducă la declanşarea râsului.
Ghinionistul eşuează în planul lui de a strica aniversarea ca act de demascare publică, fiind doborât, înghiţit, călcat în picioare. Fără cuvinte mari, autoarea ne comunică: „Nu te pune cu sistemul, că n-ai nicio şansă!”. Prin extensie, ne transmite că noi toţi, românii, suntem ghinionişti care nu putem schimba sistemul de corupţie, indiferent de ce am dori să facem.
Se distinge întregul grup de balet al funcţionarilor înarmaţi cu telefoane mobile ‒ arme de ucidere în masă a individualităţilor –, care creează o adevărată armură în jurul sistemului super birocratic şi digitalizat: Lorena Sandu, Maria Popa, Ruxandra Dimulescu, Vlad Sandu, Valentin Dobrita, Daniel Maricescu.
Norocosul actor Gogu Preda îl joacă pe ghinionist la liziera dintre jungla birocratică şi Poiana boilor despre care ne vorbeşte hazliu Anton Pavlovici Cehov. Cu alte cuvinte, nu este nici prea erou, nici foarte mult victimă, în ultimă instanţă.
Adrian Duţă întruchipează cu voluptate şi siguranţă modelul invitatului de televiziune, în postura antipaticului director general Gabriel, care poartă întreaga răspundere cu o iresponsabilitate inedită.
Robert Tudor livrează replicile cu haz negru şi bufonerie necesară specimenului politic paraşutat în funcţii înalte şi cu spatele asigurat, fiind jovialul ministru al energiei negative din România, robust şi uşor caricatural, dar în limite decente.
În rolul secretarei personale, doamna Tatiana Serghi are replici scurte şi puţine, adecvate situaţiilor dramatice, şi transmite cu exactitate informaţia portretistică necesară slugărniciei.
Petrişor Diamantu, în rolul lui Nae, este plăcut în toate apariţiile scenice.
Contribuie la acest insectar de specie nouă: Alina Diaconu, soţia atractivă şi decoltată (Adriana), Cornelia Niculescu, psiholoaga fermă şi sigură pe ea (Sonia), şi Daniela Marinache, eterna amantă de la locul de muncă (Lili).
Coloana sonoră (Mona Gavrilaş) bine aleasă joacă un rol aparte în conexiunile unor momente contrastante, servind astfel şi cursivităţii unor momente destul de scurte uneori, ce nu se dezvoltă în structuri de tipul comediilor româneşti tradiţionale.
Ghinionistul este un spectacol de echipă, pe un text satiric original şi actual, care place şi e croit la patru ace.
Este de apreciat iniţiativa teatrului piteştean care face imposibilul posibil în materia promovării dramaturgiei autohtone care, în multe teatre, din păcate, din varii motive şi explicaţii acceptabile în fond, ne face să ne gândim nostalgici la un trecut oribil ce avea respect, chiar şi ideologizat, faţă de creaţia scriitorilor români în viaţă şi chiar de remuneraţia lor artistică.
Dincolo de aspectele care îi privesc pe dramaturgi, spectacolul oferit cu generozitate a fost unul vioi, de bun gust, bine orchestrat, bine jucat, expansiv, provocator şi de succes.
Cronică de Dinu GRIGORESCU
P.S. Înainte de spectacol, a fost organizată o înâlnire a doamnei Lucia Verona cu tinerii iubitori de literatură, care au pus întrebări despre tehnica scrisului dramatic, iar editura Tritonic din Bucureşti a prezentat volumele autoarei (proză poliţistă şi piese de teatru), precum şi pe cele de ultimă oră de dramaturgie românească de azi.
(Foto afiş: Teatrul „Alexandru Davila” Piteşti)
Ghinionistul
de Lucia Verona
Regia artistică şi ilustraţia muzicală: Mona Gavrilaş
Scenografia: Miruna Varodi
Coregrafia: Andreea Drugulescu
Distribuţia:
Popescu – Gogu Preda
Gabriel – Adrian Duţă
Adriana – Alina Diaconu
Secretara – Tatiana Serghi
Ministrul – Robert Tudor
Sonia – Cornelia Niculescu
Lili – Daniela Marinache
Nae – Petrişor Diamantu
Baletul: Lorena Sandu, Maria Popa, Ruxandra Dimulescu, Vlad Sandu, Valentin Dobrita, Daniel Maricescu
Producător: Teatrul „Alexandru Davila” Piteşti
Data avanpremierei: 27 februarie 2025
Data premierei: 28 februarie 2025
