După taifunul alegerilor reprogramate de o Curte Constituţională departe de spiritul lui Iorgovan, pe care l-am cunoscut încă din tinereţe, şi foarte arogant instalată în fotolii şi privilegii, parcă dincolo de naţiune, nefiind un suveranist, ci un occidentalist, pentru că noi învăţăm de la Occident şi nu Occidentul de la noi – asta e durerea Carpaţilor –, constat cu uimire şi cu bucurie măsurile Sfântului Ilie care a fost înzestrat cu un car de foc şi care face scrum multe din potlogăriile oficiale ce au dus la averi neoficiale considerabile şi netaxabile.
De fapt, Sfântul Ilie înainte de a fi sfânt a fost ucigaşul propriilor săi părinţi, ceea ce nu se spune, întrucât nu convine, noi fiind specialişti în adevărurile parţiale. Fără tată şi fără mamă, dar cu dragoste de glie, Sfântul nostru tună şi fulgeră în Palatul Victoria, pe care l-am cunoscut şi eu pe dinăuntru în procesiunea mea guvernamentală, când nu aveam pensie specială, ci un salariu destul de modest şi nici nu aveam maşină la scară.
Pe scurt, ceea ce constat este scoaterea la iveală a unei tâlhării naţionale întinse ca o ciumă în toate direcţiile şi peste toate instituţiile, cu excepţiile celor onorabile şi într-adevăr patriotice, create în beneficiul public şi nu invers. Haiducia românească este mult mai onorabilă, pentru că haiducul mai dădea şi săracilor, dar tâlharul contemporan instituţional ia de la stat şi de la privat tot ce poate lua sub ascunzişul unor legi confuze şi obtuze.
Cea mai importantă instituţie a statului este Preşedinţia, indiferent de persoană, dar directorii generali şi directoraşii din diferite segmente statale au tâlhărit bugetul şi au hrănit deficitul într-un mod care se petrece doar în comediile mele satirice, depăşindu-l însă în piesa mea, Nuntă cu miliar…dar, jucată timp de trei stagiuni la Teatrul Evreiesc şi ignorată de teatrul românesc. La nuntă se dăruiau teritorii, ceea ce la scara anului 2000 părea o fantezie, dar darurile sunt şi mai consistente, încât, odată cu solul, se oferă gratuit şi demisolul, şi subsolul. Cum să joace teatrul naţional – şi aici mă refer la toate teatrele bugetate de stat – comedii care să deranjeze statul?! Nu mai este o dictatură ideologică, ci una subtilă, scatologică.
Toţii ortodocşii declaraţi formal se hrănesc cu orgolii semidoxe şi semiortodoxe, ca şi declaraţiile de avere, care cu milostivenie şi generozitate creştină trag tunuri pe unde se poate şi în cine se poate trage.
Opt chelneri ce slujesc bufetele ministeriale – deşi Palatul Victoria are o armată de şoferi care sunt şi valeţi, şi confidenţi ai demnitarilor, deci complici la tâlhărirea banului public în curse private şi aventuri galante – au fost trăsniţi de Sfântul Ilie şi reduşi la jumătate.
În scara derizoriului existenţial, un locşor îl ocupă şi faimoasele bufeţele, unde după TVA şi adaosul comercial modificate în raport cu cursul oficial al monedei euro, se mai adaugă şi un supraadaos de către o regie semiautonomă aflată în subordine, mai tare decât Guvernul însuşi.
Mai avem şi afacerea închirierii şi subînchirierii în beneficiul unui foarte dotat economist, extrem de îngrăşat cu salarii exorbitante, înconjurat de o armată de consilieri obedienţi în consiliul de administraţie, care îşi petrece bine mersi concediile, vacanţele, weekendurile la staţiuni luxoase mondiale.
Tâlhării se produc şi jos, pe teritoriul vieţii cotidiene. Neruşinarea creşterii preţurilor şi serviciilor a depăşit din nou fantezia satirică, fără drept de acces la canalele de televiziune, care nu vor să supere marea nomenclatură, cea veche şi cea împrospătată.
Înainte de a fi scriitor, am fost vopsitor şi – de bine, de rău – cunosc această meserie de pe vremea când vopseam lungul gard al parcului Carol din Bucureşti în trei straturi, dintre care două erau cu minimum de plumb şi al treilea era cu vopsea. Acum, vopsitorul solicitat vine cu limuzina la locul de muncă, inspectează viitoarea lucrare şi te pune să-i plăteşti schela, ca şi cum mie mi-ar plăti cineva laptopul. Deci, un alt om al muncii care, pentru a munci, te taxează banditeşte. Tot el stabileşte suma exorbitantă pentru fiecare cui pe care îl bate şi pentru fiecare pensulă pe care o aşterne pe scândură.
Fiica marelui dramaturg Teodor Mazilu îmi povestea că în Franţa – unde s-a stabilit –, meseriaşii sunt deja prinţi şi baroni, ca şi coafezele de la noi care au devenit prinţese şi regine, tot prin jefuirea clientelei care trăieşte din pensii şi salarii, căci pentru cei care câştigă sume astronomice de la stat sau privat nu mai contează cât costă o buclă sau o unghie.
Un taxi pe Valea Prahovei, mai exact, la Sinaia, te taxează cu 10 lei pe kilometru şi o banală cursă de trei km depăşeşte biletul eliberat de Căile Ferate Române!
Trenul normalităţii pare lăsat să iasă de pe şine, conducerea fiind proastă şi conducătorii incompetenţi pe toate liniile.
Sunt şi oaze de lumină în acest întuneric al minţii şi al raţiunii. Pe traseele de autostradă construite de firme româneşti şi străine cu o viteză nefirească, a melcului românesc, străpungerea munţilor Carpaţi aduce o rază de lumină în întunecimea codrilor de aramă ai lui Eminescu, unde s-au cuibărit haiduci, borfaşi şi chiar criminali în ultima instanţă de monstruozitate, care îl sperie şi pe faimosul Dracula.
Sfântule Ilie, stai la datorie şi trăsneşte-i dumnezeieşte! Amin.
Editorial de Dinu GRIGORESCU
(Foto generată cu AI)
