La ora 0.00, România a trăit cel mai important moment din istorie după Marea Unire cu Transilvania şi cu toate teritoriile unde se vorbeşte limba română – unirea cu Europa occidentală, dar nu vom face o lecţie de istorie. Am decis împreună cu soţia mea să facem un maraton al Revelioanelor oferite de multiplele noastre televiziuni de stat şi private şi, sincer să fiu, impresia a fost dezamăgitoare, aşteptările fiind cu totul altele.
O manelizare excesivă, o înghesuială de personaje populiste adunate din toate colţurile universului românesc axate pe chef şi distracţie deşucheată! Abuzăm de folclor de parcă am fi o ţară rurală, ignorând inteligenţa scriitorilor români care puteau să dea un cu totul alt impact scheciurilor ieftine, de doi bani, ceea ce denotă o cruntă ignorare a valorilor literare. În schimb, ni se oferă semiartiste şi false vedete îngrăşate până la saturaţie de atenţia televiziunilor care au făcut din fiecare fătucă o mare vedetă contemporană, ignorând până la indignare valorile trecutului din zona muzicii culte, începând cu Maria Tănase şi terminând cu Margareta Pâslaru, şi sfidând pur şi simplu marii artişti trecuţi de 70 de ani pe care, în loc să-i preia cu cinste şi onoare, i-au lăsat acasă să-şi numere amintirile.
Niciodată nu am fost atât de indignat, eu fiind o fire tolerantă. A fost un demaraj greoi al sărbătoririi unui Revelion absolut unic, Revelionul Schengen. Mă aşteptam ca consiliile judeţene de graniţă, Timişoara mult lăudată şi Oradea, să organizeze chiar la vamă o mare sărbătoare naţională. În schimb, au tronat manelele şi în spatele lor un spirit de gaşcă al organizatorilor şi cheltuielilor de fonduri statale şi private. Desigur, au fost şi excepţii şi atmosfera s-a mai încălzit, dar, pur şi simplu, Revelionul Schengen m-a gonit spre Europa de Vest şi bine am făcut.
De întâi, m-am dus la TV5 Monde care de data aceasta nu a mai preluat transmisia postului naţional francez şi m-am plictisit. Cu chiu şi vai am găsit momente interesante în Revelionul maghiar şi cel german axat pe petrecerea în cadrul unui club, dar foarte profesionist. În final, am ajuns pe Rai 1, în Calabria, în oraşul Torres aşezat pe malul Mediteranei, în vârful cizmei italiene, un oraş istoric care deţine o plajă inclusă în cele mai superbe plaje de pe mapamond.
Revelionul italienesc, L’anno che verrà, a fost colosal! A început cu patru ore înainte într-un iureş năpraznic al talentelor şi geniilor muzicale italiene, cu mobilizarea pe scenă a celor mai mari vedete, indiferent de vârstele lor: Ricchi e Poveri, Anna Oxa, Diodato, Arisa, J-Ax, Patty Pravo, Cristiano Malgioglio, BigMama, Sal Da Vinci, Nino Frassica, Donatella Rettore, Clementino, Romina Power, Ermal Meta, Alex Britti, Leo Gassman, Sandy Marton, Los Locos, Alma Manera, Agostino Penna. Ritmul a fost uluitor, iar cântecele superbe au acoperit istoria din ultimele decenii ale acestei mari ţări muzicale. A fost un al doilea Sanremo. Deşi eram în Italia, textul cântecelor era scris pe burtieră pentru ca publicul italian să intoneze cuvintele şi să le introducă direct în sufletul său.
Tirania reclamelor deşucheate care s-au instalat în România ca o dictatură ceauşistă extinsă până la disperare, cu figuri de artişti care ţopăie de bucurie în faţa unui medicament, într-o ţară încă bolnavă de atâtea virusuri, mesajul fiind că boala este mai importantă decât sănătatea naţiunii, acest dezmăţ publicitar trebuie oprit, diminuat sau adus în limite rezonabile pe care le vedem la televiziunea occidentală, care denotă un respect al firmelor lacome de bani până la nesimţire.
Acest Revelion organizat în Piaţa Independenţei din regiunea Calabria, prezentat de Marco Liorni, a fost construit într-un an de multiplii arhitecţi ai bunului gust care au mizat pe clasica melodicitate a italienilor, neexistând discriminări de vârstă între soliştii de cea mai înaltă atitudine şi altitudine muzicală. A fost un dans nebun al cântecului naţional italian cu doar două melodii americane şi asta datorită faptului că diaspora italiană este semnificativă peste Ocean. Italienii au demonstrat astfel un înalt spirit patriotic muzical bazat pe entuziasm, pe forţe de comunicare, pe o cascadă de energie individuală şi colectivă în faţa unui imens public care a stat în picioare vreo şase oare, cam cât durata unei zile de muncă.
Revelionul italian a fost în stil clasic, fără stridenţe, alambicări regizorale sau scenografice, dar cu suficientă forţă de atracţie şi de simbioză între artişti şi public, asta în timp ce melodiile lui Gică Petrescu şi ale marilor cântăreţi din ultimii 50 de ani zac în casetele filmate ale televiziunilor din România, televiziuni care încă nu au descoperit o înlocuitoare a Stelei Popescu şi care cultivă primitivismul textelor, pur şi simplu jignitor faţă de capodoperele lui Caragiale, Tudor Muşatescu, Teodor Mazilu, glumiţe pentru minţile cele mai înguste, televiziuni care, cu o singură excepţie, mai descoperă şi mai includ în program actori de mare expresivitate din teatrul românesc actual.
Au fost şi unele lucruri remarcabile în Revelioanele televizate, dar totul a început târziu, şablonard, amestecat, manelistic concesiv, abuzând de farmecul oarecum şcolăresc, dar sincer al celebrului Fuego.
Desigur că petreceri frumoase au avut loc în localuri scumpe, unde banii cheltuiţi nu contează şi unde capacitatea gazdelor se confundă cu rapacitatea.
De data aceasta, Piaţa Constituţiei a fost cea mai tristă piaţă din România din cauza chiriilor exorbitante şi a vremii nonhibernale. Cei ce puteau construi un Revelion popular îşi demolau chioşcurile şi plecau spre un semifaliment comercial.
M-am bucurat să-l văd pe ministrul de Interne al României, glacialul Cătălin Predoiu, unul dintre contributorii principali ai diplomaţiei Schengen, trecând simbolic graniţa cu Bulgaria.
Nu măsurile de austeritate anunţate de actualii guvernanţi, necesare după atâtea cheltuieli administrative cu întreţinerea unei administraţii obeze şi clientelare care uneori s-a calibrat pe un fel de Revelion permanent, mi-au stricat Revelionul naţional, ci abrambureala muzicală din prisma de gândire a organizatorilor care s-au mulţumit cu puţin, ignorând elitele în acest moment de bucurie imensă, de fuziune totală cu Occidentul.
La mulţi ani, România inteligentă!
Editorial de Dinu GRIGORESCU
P.S. Rai 1 a oferit şi un discurs-lecţie pentru democraţiile confuze şi preşedinţii mediocri despre modul cum trebuie să te adresezi naţiunii.
(Foto: liberalamusica.com)
