Tradusă în germană şi pusă în scenă de Ţino Geirun la Teatrul Pygmalion din Viena, piesa Im Spiegel / În oglindă de Radu F. Alexandru a fost primită de spectatori cu prelungi ovaţii. Necunoscând (bine) germana, am recitit-o în versiunea originală în ajunul spectacolului. Concepută ca un monolog/dialog cu o persoană invizibilă specta-torului, prilej al unei meditaţii subtile şi graduate despre om şi faţetele sale, obscure şi luminoase, de fasonarea sa sub impactul evenimentelor trăite, trădări şi victorii interioare, chestionări universale, autorul creionează un portret de „supravieţuitor”, de „jupuit interior”, evoluând într-un cadru elegant, discret, neutru. Doar dinamica textului, a cărui intensitate este în continuă creştere, sparge cadrul acestui univers, în aparenţă senin şi banal, ca o undă de şoc fracasantă.
Spectacolul vienez, departe de acest univers discret, debutează fulgurant, cu o surprinzătoare secvenţă de panto-mimă în care actorul, Philipp Kaplan, excelent, pare să definească, să sugereze un fel de cadru şi de etape „poveştii” ce se va desfăşura. O „uvertură” tip operă ce conţine în premiză elementele vizuale ca nişte repere a ceea ce va fi „dezvoltat”, amplificat în ceea ce va urma.
Pe fond negru, două scaune, câteva accesorii şi un actor omniprezent, cameleonic, histrionic ocupă întreaga scenă cu postări, mişcări, gesturi, tonalităţi ce umplu spaţiul în mod tumultuos, aparent dezordonat. Stupoare. Imensă stupoare. Este sentimentul ce m-a cuprins în timpul uverturii-pantomimă şi s-a accentuat în următoarele minute. Oare este vorba de punerea în scenă a textului recitit cu câteva ore în urmă? Întrebarea nu a avut timp să se cristalizeze. Antrenată de jocul actorului, un joc brechtian, expresionist, de uluitoarea paletă a intonaţiilor şi nuanţelor exprimate prin tăceri, strigăte, şoapte, grimase, de metamorfozele sugerate prin modul în care, în permanentă mişcare şi ipostaze scenice multiplicate la infinit, părând a susţine şi transcende fiecare frază, m-am simţit captivată de ce se întâmplă pe scenă, de devenirea personajului, de senti-mentul că da, nu este ceea ce mă aşteptam să văd, dar, în acelaşi timp, treptat, s-a impus certitudinea că această „lectură” regizorală şi actoricească, repet, surprinzătoare, nu tră-dează textul autorului, ci, în mod paradoxal, îi este, într-o cheie neaşteptată, total fidelă. Ropote de aplauze, ovaţionări, aclamarea actorului, a regizorului şi apoi a autorului aflat în sală mi-au confirmat entuziasmul, aş zice hipnoza indusă de spectacol. Cert, un moment de teatru deosebit.
Piesa lui Radu F. Alexandru publicată în volumul „Ultima dorinţă” îmi pare a fi cea mai subtilă şi bogată în sensuri, în orice caz cea pe care o prefer, şi probabil această bogăţie de sensuri a permis unei dramatizări de factură inedită, pentru a nu spune diametral opusă celei sugerate de autor, să nu-i trădeze conţinutul.
Lectura, traducerea, scenografia şi dramatizarea propuse de regizorul Ţino Geirun, înscrise parcă în tradiţia brechtiană, au dat naştere unui spectacol insolit, de mare calitate. Iar actorul, Philipp Kaplan, un nume de reţinut. O performanţă din toate punctele de vedere, scenic, fizic, intelectual. O expresivitate ieşită din comun, apăsată până aproape de caricatură, exultantă, ce nu atenuează, dimpotrivă, pune în exergă accentele tragice ale personajului.
Şi, nu în ultimul rând, aş aminti splendidul afiş, autor ‒ acelaşi Ţino Geirun, ce figurează poate cel mai bine subtilitatea textului lui Radu F. Alexandru.
Ana Maria SABAILA
Cuvântul autorului
„Orice premieră este o bucurie şi un motiv de emoţie. Spectacolul din această seară nu face excepţie, ba din contră, are note care îi dau un caracter cu totul aparte. Prima: este vorba de o «premieră mondială». Piesa nu a fost pusă încă în scenă în România. Teatrul Naţional din Cluj, constrâns de măsurile impuse de pandemie, a fost obligat să meargă pe varianta online, scena fiind închisă. A fost şi continuă să fie o propunere de succes. A doua notă care mi se pare demnă de reţinut este reîntâlnirea mea cu regizorul Ţino Geirun, care a făcut două spectacole memorabile pe textele mele, în România, înainte de 1989, şi cu dl Philipp Kaplan, actor de mâna întâi, şi care mi s-a spus că a îmbrăţişat textul cu o dăruire totală. Dacă mai adaug plăcerea de-a fi avut o colaborare exemplară cu ICR Viena, se vor înţelege, sunt sigur, motivele pentru care aştept cu bucurie şi emoţie spectacolul din această seară. Să bată gongul.
«Adevărul şi numai adevărul…» a fost promisiunea pe care v-am făcut-o de la scara avionului, în ziua în care am plecat la Viena spre a fi prezent seara la spectacolul de gală al lui Pygmalion Theater cu «Im Spiegel» («În oglindă»). Nota? «Remarcabil!» Piesa deschide volumul «Ultima dorinţă», premiat atât de Uniunea Scriitorilor, cât şi de Academia Română, deci, la «examen», acum, urma să se prezinte spectacolul. Iar calificativul excelent, pe care l-am dat în deplin acord cu publicul care a ocupat toate cele 45 de locuri ale sălii şi care a aplaudat şi ovaţionat minute în şir la sfârşitul spectacolului, revine prin excelenţă lui Ţino Geirun, regizorul spectacolului, şi lui Philipp Kaplan, un actor de senzaţie care oferă un recital absolut memorabil.”
Radu F. ALEXANDRU,
dramaturg, preşedintele Filialei Bucureşti ‒ Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor din România
Un regal într-o fostă capitală imperială
Vineri, 18 februarie 2022, o sală de teatru umbroasă şi îmbietoare, dar mai ales însufleţită, taman în Josefstadt, cartierul general predilect al inovaţiei artistice din Viena tuturor experimentelor modernităţii europene, de creaţia şi prezenţa dramaturgului român Radu F. Alexandru.
Piesa sa într-un act, la Teatrul Pygmalion, în regia animatorului originar din Brăila Geirun Ţino, vienez de patru decenii, cu Philipp Kaplan în rolul unicului personaj, a fost un impetuos, tulburător succes. Publicul a aplaudat minute în şir o perfomanţă neobişnuită, în care omul singur îşi recreează În oglindă drama imposibilităţii comunicării altfel decât prin actul artistic.
Aici, în acest locus dăruit de muze sofisticate ‒ în apropiere a locuit şi a murit Gustav Klimt, la puţină vreme după o ultimă călătorie în România, şi unde, cu nici trei luni în urmă Klaus Peymann, regizorul iconic de la Burgtheater şi Berliner Ensemble, a pus în scenă Regele moare de Eugen Ionescu, piesa autorului român Radu F. Alexandru, printr-un text dramatic impecabil, prin regia lucidă şi fără cusur, încununate de jocul formidabil al unui om-orchestră metamorf, spectacolul românilor, în limba germană, în prezenţa unui public cosmopolit, instruit şi empatic, ne-a reamintit că prin poiecte şi proiecţii culturale România rămâne mereu în mijlocul Europei.
Diplomatul din sală le face protagoniştilor o reverenţă adâncă şi sinceră.
Emil HUREZEANU,
scriitor, jurnalist, diplomat
