În seara de 21 decembrie, la sala Studio a Teatrului de Comedie, Asociaţia Culturală Danae (una dintre nevestele lui Zeus) a prezentat spectacolul Mascarada care este, de fapt, piesa Dresoarea de fantome a lui Ion Băieşu.
Înţelegem de ce s-a renunţat la titlul superb al acestei piese care se încorporează teatrului alegoric al regretatului Ion Băieşu şi care se află exact la polul opus stilului popular din celebrul dialog Tanţa şi Costel. Dacă în această scenetă consacrată mai ales la televiziune avem de a face cu un dialog popular al unor oameni lipsiţi de cultură elementară, în Dresoarea de fantome, ca şi în recenta piesă jucată la Teatrul Dramaturgilor Români, Cine sapă groapa altuia, ficţiunea dramaturgică este filosofico-existenţială şi impune spectatorului o atenţie specială de urmărire a subiectului în toate articulaţiile sale.
Dresoarea de fantome este o persoană fizică feminină care ne aduce aminte de celebra Coana Pipa din piesa Ucigaş fără simbrie a lui Eugène Ionesco, ce seamănă teribil cu parlamentara de la noi arhiplină de diversitate şi verocitate în discursuri. Ca şi această Coana Pipa, dresoarea de fantome a lui Ion Băieşu vorbeşte la nesfârşit, torenţial, povestind tot felul de biografii din CV-ul propriu, într-un delir de cuvinte ce creionează o personalitate umană total negativă şi nocivă social, o schizofrenică maximală. Eu cred că este un personaj unic în dramaturgia universală care dresează ceea ce nu există şi nu poate fi dresat, adică fantomele unui castel transformat în obiectiv turistic, ce ar putea fi şi Castelul Bran, dar şi un castel din altă parte a României sau chiar unul dintre castelele Franţei. Nu există încă o datare a povestirii. Valabilă în toate epocile şi teritoriile geografice este personificarea unei dictatoare de care omenirea n-a dus niciodată lipsă, hotărâtă să dreseze după propriul chip, intelect şi suflet nu doar personajele umane în viaţă, ci şi pe cele din tablourile de epocă cu care conversează dement şi se materializează sub formă de stafii. Eu cred că este cea mai importantă piesă din opera lui Ion Băieşu, destinată categoric eternităţii şi umanităţii prin profunda originalitate a subiectului şi uriaşa măiestrie care conţine un potop de cuvinte ce alcătuiesc scenic o poveste cap-coadă perfectă.
Doamna Daniela Moldovan, o actriţă independentă din generaţia de mijloc, bună cunoscătoare şi difuzoare a teatrului grecesc, este şi o admiratoare a teatrului alegoric, jucând texte dificile cum este şi Lecţia lui Eugène Ionesco, tot cu două personaje, dar şi Dresoarea care caută să îmblânzească fantomele fără un bici la vedere, cum s-a petrecut în alte montări, bazându-se doar pe forţa brutală fizică manifestată în numeroase scene crunte şi delirante. Avalanşa de monologuri nu acoperă, ci descoperă capacitatea actriţei de a transmite publicului fiori de groază şi multe mesaje subliminale care ne aduc în memorie traversarea întregii epoci staliniste şi ceauşiste, ororile gândirii şi acţiunii totalitare. Un merit indiscutabil al textului şi al actriţei care este îmbrăcată ca o muncitoare din fabrică numită ideologic peste noapte într-o funcţie de conducere, ce chinuieşte subalternii, este arhetipul secretarelor de partid devenite primăriţe şi ministrese în lunga perioadă de dresură prin care am trecut, perioada postbelică, până la omorârea dictatorilor, exact cum se întâmplă în piesa lui Băieşu. Intuiţie genială!
Realitatea cognoscibilă, aventura absurdului şi metafizica textului fac din această piesă una unicat şi pentru actorii care au jucat rolul paznicului în vârstă de 180 de ani, care este contemporan cu elita princiară a castelului, ce bântuie pe culoare în chip de fantome. Tânărul actor Alexandru Surulescu are o evoluţie excepţională şi ne dezvăluie un talent multiplu de care va trebui să se ţină seama, bine condus regizoral, memorabil până şi din gestica buzelor sale expresive, fiind tipul uman cu totul special.
Eu preferam însă ca dresoarea să fie simpatică, elegantă, rafinată şi nu troglodită, pe principiul că urâtul nu trebuie exprimat prin urât, ci respingătorul omenesc să fie mult mai subtil exprimat, ceea ce ar fi fost în mod sigur şi în favoarea artistei şi dimensiunea simbolisticii din spectacol. Începutul piesei este sub semnul unor ţipete care sperie spectatorii şi anunţă ce nu trebuia anunţat imediat, ci treptat.
Caracterul malefic al personajelor principale în cheia regizorală a Mihaelei Boboc Manea se cantonează numai pe oribilul prezentat şi nu ia în calcul farmecul unui castel medieval şi jocul mult mai complex al fantomelor, existând doar câteva proiecţii care sunt preluate din camerele video ale Castelului Hasdeu de la Câmpina, putându-se adăuga şi un bal mascat şi alte modalităţi scenografice audio-video, dar nu putem cere unui teatru independent să deţină mijloacele unui teatru bugetat de stat.
Ambii interpreţi parcurg un maraton dramaturgic de 90 de minute plin de dificultate, spre lauda lor cu bune rezultate artistice.
Până la urmă, mascarada care dă titlul acestui spectacol dificil o regăsim în domeniul legislaţiei educaţiei şi a pensiilor speciale, dar şi în alte domenii unde se generează şi cu totul altceva se realizează.
Publicul a savurat textul şi jocul actorilor în lipsa lui Radu Băieşu, fiul dramaturgului, care se afla la Buzău unde Consiliul Local aprobase acordarea post-mortem a titlului de Cetăţean de onoare nemuritorului nostru comediograf.
Cronică de Dinu GRIGORESCU
(Foto: arhiva D.G.)
