La câţiva oameni distanţă de tine nu este un titlu jurnalistic şi nici o piesă de teatru propriu-zisă statuată în lunga tradiţie a teatrului mondial şi românesc care ne interesează. Textul poetului şi prozatorului Dan Coman transpus scenic de către binecunoscutul regizor Radu Afrim se validează ca un spectacol de teatru, ceea ce este foarte important.
Îmi amintesc foarte bine anul 1962 când un tânăr prozator debutant, pe numele lui Teodor Mazilu, făcea primul pas în universul scenic prin faimoasa comedie Proştii sub clar de lună, deşi acesta era considerat, la timpul respectiv, de mulţi specialişti ca retoric şi nu prevestea vocea unui mare dramaturg. Destinul în general este foarte ciudat şi al scriitorilor în mod special, având nevoie printre alte multe calităţi şi oportunităţi de ceva care se numeşte şansă. În teatru, şansa se numeşte regizorul şi când el este Radu Afrim, care are uşile deschise la Teatrul Naţional şi la toată suita de avantaje, oferindu-i-se prima noastră scenă, este un noroc. Sunt multe uşi închise unor dramaturgi de carieră contemporani, cu operă solidă, care stau pe tuşă de ani buni…
Deşi am venit de la un alt spectacol, am urmărit cu multă atenţie acest debut dramaturgic pe scena TNB oferit cu generozitate de, să-i zicem, consăteanul autorului, adică de Radu Afrim (care se află la a doua colaborare, după spectacolul Inimă şi alte preparate din carne de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova).
Ca şi la Mazilu, textul este construit pe un şir nesfârşit de monologuri care, la rândul lor, sunt construite pe observaţii exacte şi febrile din viaţa cotidiană a unor oameni care trăiesc în România, cu specificaţia în oraşul Bistriţa Năsăud, oraş profund românesc care îşi menţine nobleţea influenţei austro-ungare. În foarte multe articulaţii, textul emană acest patriotism bistriţean ca un titlu de nobleţe, dar fără stridenţele cu care ne-a obişnuit zona Olteniei şi pe care şi le-au asumat mari actori şi artişti din vremurile noastre. Se fac referiri urbane la Târgu Mureş apropiat relativ şi la Clujul văzut ca un fel de New York al Transilvaniei, Muntenia lui I. L. Caragiale şi a lui Nichita Stănescu fiind undeva departe, peste Carpaţi. Tonul convorbirilor este tot timpul românesc, savuros ardelenesc şi ascunde o puternică aderenţă lingvistică la acest teritoriu străvechi şi nobil, cu conexiunile sale binecunoscute.
Forţa textului prezentat în format teatral constă în capacitatea autorului de a imita vorbirea personajelor de astăzi şi de a o reda cu o precizie uimitoare, de unde şi rezultă o foarte bună comunicare cu publicul din sală care se regăseşte în mai toate mărturisirile monologale ale eroilor anonimi ce populează textul, oameni absolut obişnuiţi ai momentului, care au preocupări, mişcări fizice şi sufleteşti, talente şi limite care sunt redate extraordinar, tocmai prin simplitatea lor, un potop de monologuri fermecătoare prin naturaleţe şi prin transpunerea scenică plină de fantezie a regizorului care fuge de orice şablon, mai puţin de cel propriu care, de regulă, este un decor; în piesele româneşti apare un decor pur autohton, din care nu lipseşte faimoasa bucătărie – centrul Universului, faimosul dormitor – centrul amorului etc. De data aceasta, se renunţă la baie şi la tronul de W.C. dintr-o piesă anterioară, care nu-şi avea niciun rost acolo din punct de vedere dramatic şi pe care domnul Bodochi era obligat să stea cu fundul gol spre spectatori.
De asemenea, nu lipseşte nici un spaţiu excentric care se repetă şi în acest spectacol – de fapt, un spectacol-coupé –, un spaţiu ce pare a fi neutru, dar care este învestit cu parabolă şi cu funcţii intermediare ale acţiunii ce nu mai ţin cont de logica spectatorului, ci de dorinţa regizorului de a sublinia metaforic anumite spaţii ce îi permit multiple înscenări.
Acest cumul de monologuri creează însă tensiune dramatică, o mare doză de emotivitate care trece din sufletul actorului în cel al spectatorului ce se recunoaşte în anumite ipostaze, până într-acolo încât un spectator izbucneşte în lacrimi. Dialogul este direct, simplu şi urban, dar nu lipsesc şi replici care te şochează plăcut, aşa cum este dacă există o culoare a sufletului sau, în registrul comic, referinţa la organele reproducătoare ale îngerilor.
Tot ce se întâmplă pe scenă este o întâmplare reală de o banalitate colosală, care este viaţa însăşi a omului şi a cotidianului prin care el traversează acest moment, şi descoperim talentul de filigran al prozatorului care ştie să creeze din oameni standard personaje şi din ele teatru. Există tot felul de confruntări între părinţi şi copii, între locatari şi vecini, între generaţii, între cunoscuţi şi necunoscuţi care, prin repetiţii, creează un dinamic scenic lateral cu intriga tradiţională a unei piese de teatru, dar nimic nu stă locului, totul se modifică. Suntem foarte departe, de parcă am fi la distanţe de secole de toate mişcările culturale ale secolului al XX-lea, culminând cu teatrul absurdului, cu teatrul uneori fantastic, cu teatrul brechtian şi cu alte formule mai mult sau mai puţin nonconformiste.
La un moment dat, atunci când mama şi tatăl din cea de a doua piesă ne oferă pe tavă viaţa lor interioară, mi-am amintit brutal de perioada comunistă şi de unul din dramaturgii care se adresau regimului, Paul Everac, care a scris piesa Costache şi viaţa interioară, ce se petrecea tot într-un bloc, tot cu un dialog natural ce dorea să pară obiectiv, dar care servea, de fapt, regimului dictatorial, oferind o imagine plăcută a lumii blocurilor de atunci.
Este o altă epocă, cu alte destinaţii dramatice. În piesa de aseară, îi vedem pe nepoţii lui Costache în aceeaşi ipostază simpatică şi empatică cu societatea momentului, ceea ce face textul invulnerabil actualei cenzuri subtile. Cumva, ne întoarcem de unde am plecat, dar pe alte etaje de confort şi cu un alt disconfort bine sesizat de autor. Mama, divorţată de tată, lucrează în Austria şi nu-i trece nici prin gând să revină în scumpa noastră Românie bine capitalistă.
Dacă prima piesă aduce pe scenă mai multe personaje şi o agitaţie scenică sporită, cea de a doua se concentrează pe patru figuri, din care trei sunt esenţiale: tatăl, mama divorţată şi fiul aflat între ciocanul şi nicovala sufletului. Atmosfera din acest al doilea act al spectacolului este mai concentrată şi are un parfum de Năpasta, în timp ce prima parte are câteva momente care te împing spre D-ale Carnavalului, unde venirea americanilor, care sunt, de fapt, români plecaţi în America, dincolo de comicitatea regizorală, ne arată că românii nu se schimbă nicăieri, deşi pleacă oriunde.
Comedia se logodeşte cu drama în multe momente hazlii, la baza cărora putem intui anumite tragedii în acest tăvălug fabulos regizoral care trece peste toate lucrurile comune şi inventează nonstop tot felul de gaguri, de mişcări inedite de o maximă teatralitate în stilul binecunoscut.
Mi s-a întărit senzaţia că dramaturgia românească livrată în acest moment de regizor, care contează exponenţial, urmează un drum paralel chiar cu dramaturgia modernă, clasicizată pe care, vrând-nevrând, o inferiorizează sau, în cel mai fericit caz, o neglijează. E posibil să fie noul drum al naturalismului destinat unei generaţii, caracterizat direct în capitalism, prin apartamente şi garsoniere plătite cu sute de euro pe lună în cazul celor închiriate, care îşi creează propria lume şi care, în mod paradoxal, este în vizavi cu populaţia blocurilor socialiste în care au locuit părinţii noilor dramaturgi.
În general, actuala dramaturgie a tinerei generaţii este axată pe un copy-paste al realităţii în care a deschis ochii, nefiind o dramaturgie de alegorie complicată şi absurdă ca cea din perioadele anterioare. Multe piese acide bine scrise care abordează tema indigestiei unui stomac plin de reclame zac în volume şi secretariatele literare ale teatrelor din România, tot mai regionalizate, tot mai egoiste şi foarte zgârcite cu valorificarea şi experimentarea prin spectacole relevante a unor texte foarte incitante.
Mă exclud din această ecuaţie, dar cunosc destul de bine opera colegilor mei din generaţia condamnată la pieire prin nejucare. S-a jucat şi foarte bine Exil, dar s-a ignorat la fel de bine, adică la fel de rău, exilul unui taximetrist de la New York cu operă consistentă, revenit în patria mamă ce-i pare a fi vitregă… Dar şi alte piese îndrăzneţe, absolut novatoare prin abordare şi scriere stau prin diverse staţii de tren în aşteptarea călătoriei scenice.
Punctul forte al textului La câţiva oameni distanţă de tine este scriitura şi modul în care ea este transpusă scenic. Pe scriitură şi nu pe neant lucrează actorii. Absolut toţi oferă probe de măiestrie şi de naturaleţe în toate personajele incarnate, dovedind mari resurse artistice puse însă în valoare de ochiul expert al regizorului care i-a şi distribuit.
În ierarhia vârstelor, este memorabil domnul Marius Bodochi, mai ales în prima parte, unde creează portretul unui pensionar, fost poliţist, de o mediocritate impecabilă şi cu o mustaţă imprevizibilă la figura actorului ce-i modifică expresia. Încercarea lui de a se combina cu singuratica femeie e unul din cele mai frumoase momente din acest duplex de momente comice şi tragice simultan.
Infatigabilul Marius Manole se dezlănţuie pur şi simplu în numeroase ipostaze în care vedeta îşi arată forţa creativă şi capacitatea de transfigurare multiplă.
În rolul mamei, Natalia Călin este o ardeleancă autentică, plină de nerv, mamă devotată fiului, fericită şi nefericită în viaţa personală şi angrenată într-o sumedenie de activităţi istovitoare pentru o familie şi chiar pentru o artistă profesionistă ce se dovedeşte a fi. Scurta ei evadare la băi cu mustăciosul cavaler este iarăşi una din scenele de referinţă şi plină de originalitate, alături de alte momente captivante şi percutante.
Flavia Giurgiu (semnează şi coregrafia), care deschide spectacolul şi cortina, personifică candoarea şi puritatea unei vârste fragede care este pândită de surprizele viitorului. Mobilă şi empatică, actriţa este folosită şi contrapunctic în rolul de babă, alături de un Marius Manole şi el travestit.
Bine cunoscută din serialul Las Fierbinţi, doamna Mirela Oprişor (soţia dramaturgului Mimi Brănescu) etalează aceleaşi calităţi artistice care au făcut-o celebră pe bună dreptate.
În două roluri pitoreşti, Christopher şi Jimmy, tânărul Ştefan Iancu aduce scenei un aer proaspăt.
Publicul, din care a făcut parte şi marele prozator Mircea Cărtărescu, a vibrat la toate poveştile emoţionale în care s-a regăsit de multe ori ca într-o oglindă, confirmând prin aplauze succesul actorilor, al regizorului care a semnat şi întregul univers sonor fericit, precum şi calitatea textului tânărului dramaturg.
Cronică de Dinu GRIGORESCU
(Foto afiş: tnb.ro; foto spectacol: arhiva D.G.)
LA CÂŢIVA OAMENI DISTANŢĂ DE TINE de Dan Coman
Regie: Radu Afrim
Univers sonor: Radu Afrim
Scenografie: Sabina şi Bianca Veşteman
Coregrafie: Flavia Giurgiu
Concept vizual: Răzvan Năstase
Concept lumini: George Jipa
Operator sunet: Sorin Brehuescu, Liviu Stoica, Bogdan Golumbeanu
Operator orgă lumini: Laurenţiu Iordache, Daniel Feieş, Daniel Mateescu
Şef formaţie mânuitori decor: Aurelian Ungurianu
Regia tehnică: Adrian Ionescu
Sufleor: Andreea Manciu
Producător delegat: Mădălina Ciupitu
Distribuţia:
Story 1
Victor: Marius Manole
Mama: Natalia Călin
Eliana: Flavia Giurgiu
Isidor: Marius Bodochi
Coralia, Camerista: Mirela Oprişor
Christopher: Ştefan Iancu
Babă 1: Marius Manole
Babă 2: Flavia Giurgiu
Story 2
Tatăl: Marius Bodochi
Mama: Mirela Oprişor
Jimmy: Ştefan Iancu
Frau Klara: Marius Manole
Coproducţie TNB — Centrul Cultural „George Coşbuc” Bistriţa
