Premieră inedită la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgovişte Regia: Alexander Hausvater
Mi-am pus întrebarea dacă Ambasada Republicii Populare Chineze ar putea viziona acest spectacol despre împărăteasa Chinei de la finele secolului al XIX-lea, o veritabilă dictatoare naţionalistă total ostilă Occidentului civilizat în datele concrete ale acelei epoci, când un imperiu de patru milenii se simţea şi era încolţit de poftele economice ale unor puteri la comandă.
Păstrând proporţiile, în drumul nocturn la Târgovişte, împreună cu elita criticii de teatru din România, pentru a vedea spectacolul Împărăteasa Chinei, am văzut şi eu invazia discretă, tăcută a limbii engleze peste arhaicele meleaguri româneşti destul de sărăcăcioase, dar supuse saltului tehnologic datorat firmelor occidentale care pe nesimţite au ocupat terenuri şi teritorii, însă au oferit României un salt de civilizaţie.
Autoarea piesei, Ruth Wolff, s-a născut în 1932, deci este o nonagenară cu o viziune globală asupra prezentului, trecutului şi viitorului, care s-a concretizat prin multe piese de succes şi care exprimă destul de pedant realităţile istorice şi economice, încercând să fie cât se poate de obiectivă.
Am fost de două ori în China, într-o vizită oficială la Primăria Beijingului şi cu Delegaţia Uniunii Scriitorilor din România, când am vizitat şi fantasticul Muzeu destinat scriitorilor, care este unic în lume şi unde aceşti scriitori sunt prezentaţi cu birourile proprii foarte, foarte modeste, dar şi luxoase, în care au trăit şi au scris, cea mai productivă scriitoare de literatură pentru copii, cu miliarde de exemplare vândute, având în camera ei un pat de spital, o masă, o maşină de scris şi o bicicletă cu care îşi aducea hrana de la piaţă, iar scriitorul câştigător al Premiului Nobel având un birou confortabil. E ca şi cum am vedea la Bucureşti biroul lui Teodor Mazilu, al lui Ion Băieşu, al lui Marin Preda, al lui Marin Sorescu, ca să dau numai câteva nume ce îmi trec prin minte, distanţa culturală fiind imensă, ca şi cea democratică şi de existenţă statală.
Scriitoarea americană de origine evreiască abordează tema puterii şi a sadismului puterii fundamentat pe un patriotism care se simte încolţit de străini cu destulă luciditate şi obiectivitate, fără să înfiereze proletar nici regimul comunist de astăzi şi nici pe cel de ieri, ci pur şi simplu doreşte să ne transmită o mărturie istorică incontestabilă într-un limbaj dramatic, vioi şi dinamic, pe fondul unei poveşti scurte de familie, unde mătuşa îşi deturnează nepotul împărat pentru a-i lua locul, nepot care avea o deschidere spre acceptarea culturii şi inovaţiilor tehnice occidentale.
Toată Asia, din Indochina până în Coreea inclusiv, este asumată ca fiind a rasei chineze ce s-a disipat în state independente şi suverane. Există şi orgoliul justificat al chinezilor de a fi fost marii inventatori ai hârtiei şi ai prafului de puşcă, ceea ce exacerbează sentimentul de mândrie naţională la scară planetară. Textul transmite multe mesaje spectatorilor care cunosc China doar din televizoare, manipulări şi propagandă.
Alexander Hausvater îşi asumă întotdeauna texte grele, insolite, pe teme importante, de natură istorică şi umană. De această dată, părăseşte tematica regizorală favorită ‒ a Holocaustului ‒ şi ne conduce pe un Drum al Mătăsii, într-un alt colţ al planetei.
Alegerea doamnei Ada Navrot în rolul împărătesei văduve a fost extrem de inspirată, oferind artistei o partitură extrem de complexă pe care diva Teatrului „Nottara” a realizat-o în chip majestuos, trecerea de la o stare sufletească la alta, de la un moment istoric la altul, de la o isterie la alta solicitându-i supereforturi interpretative de care această mândră şi expresivă artistă se achită cu mult succes. Împărăteasa este total antipatică şi profund umană în dorinţa ei ahtiată de putere, de instinctul ei patriotic pentru o ţară imensă cu zeci de regate care s-au bătut între ele de milenii. În teatrul românesc continuă să fie şi să apară mari talente din noile generaţii, pe măsură ce altele se maturizează şi ajung la apogeu. Este şi cazul doamnei Ada Navrot care, în stil propriu, urcă scara pe o treaptă şi mai înaltă.
Restul distribuţiei este furnizat de artiştii Teatrului „Tony Bulandra” (condus de rafinatul scenograf şi regizor Mihai Constantin Ranin) şi care, de asemenea, excelează în fiecare rol. Am apreciat dicţia perfectă a domnului Tache Florescu în rolul foarte important al actorului condamnat la moarte şi salvat necondiţionat de împărăteasa văduvă pentru a juca teatru politic în cadrul sforăriilor imperiale. Tânărul Alex Iezdimir, care este împăratul în funcţie până la retragerea forţată, compune rolul unui tinerel bun la suflet şi bine intenţionat spre reforme în multiple scene amuzante de tragicomedie, ce vine contrapunctic cu inflexibila poziţie a mătuşii sale, fiind acompaniat de o concubină caldă şi suavă, obligată să avorteze pentru a elimina un posibil succesor imperial. Iulia Verdeş e o chinezoaică plăcută la vedere ce dă fiori de umanitate într-un univers aspru până la paroxism. Profesorul de la Curtea imperială oferă actorului Sebastian Bălăşoiu prilejul de a-şi etala talentul robust în mai multe ipostaze ale intelectualului manipulat. Oana Marcu face o concubină atractivă, ce poate fi definită ca o ofertă ce nu poate fi refuzată în stil fin chinezesc, iar generalul întruchipat de Liviu Cheloiu este un veritabil cocoş militar înarmat cu disciplină slugarnică şi constituţie de fier, tatuat şi mulat pe poftele comandantului suprem. O prezenţă pitorească este Emanuel Bighe în rolul eunucului, actorul reuşind să impună un adevărat portret. Vioaie, amuzante şi plăcute la vedere ca nişte decoruri vii sunt curtezanele interpretate de Delia Lazăr, Cristina Dumitra, Antonia Ionescu şi Andrada Fuscaş, la fel şi cei doi curteni portretizaţi de Florin Georgescu şi Andrei Mărcuţă, din garderoba interpreţilor autohtoni.
Spectacolul se bucură de o muzică sofisticată şi extrem de adecvată al cărei autor este nimeni altcineva decât Nicu Alifantis.
Scenografia (Alin Gavrilă) este în pas cu moda actuală în care decorul îşi pierde formele solide, apelând la cele fluide, urmând apetenţa regizonală spre crearea a şapte spaţii de joc, fiecare cu cortina sa şi cu destinaţia sa precisă, care devin tot timpul tablouri vivante, diferite încăperi ale palatului, camere de tortură şi locuri de plăcere, cu o contribuţie esenţială în derularea acestei poveşti.
Pe acest principiu de spaţiu multiplu este construit spectacolul, cu multă mişcare, multe intrări şi ieşiri, mult timp comprimat, care impune o coregrafie (Galea Bobeicu) savantă şi percutantă, cu multe costume care se schimbă, toate fiind frumoase şi chinezeşti, exceptând unele elemente inedite şi ţinute muzeografice din anul 2023, eu fiind, aşa cum am spus, un vizitator real al muzeului invocat.
Lucian Moga şi Ionuţ Gavrilă sunt contributori esenţiali la crearea de atmosferă prin tehnica light design şi video design.
Spectacolul durează două ore şi ţine trează atenţia, dar, uneori, fragmentarismul dramaturgic determină o senzaţie greu de definit, deşi regizorul izbuteşte cu brio să lege cât mai bine povestea care iese din canoanele obişnuitului. Alexander Hausvater are imensa dificultate de a se depăşi mereu pe sine însuşi în primul rând. Imaginaţia sa furibundă bine controlată se bazează mult pe un expresionism vizual, care devine un personaj fundamental al oricărei montări. Şi aici, regizorul funambulesc aduce, atunci când te aştepţi mai puţin şi tocmai pentru a energiza dinamicul, un dragon nu aerian, ci un miriapodic semn legendar. Oferind momentului un unicat regizoral, domnul Hausvater îmbină realismul cu suprarealismul şi bănuim cât de dificile au fost repetiţiile cu grupul de actori obligat să treacă peste limite.
Spectacolul dramatic, tragicomic, istoric şi necesar repertorial onorează Teatrul „Tony Bulandra” din Târgovişte şi teatrul românesc în general. Aşa-zisa Sala Mare a teatrului născut dintr-o banală casă de cultură este o elegantă sală de tip studio renovată cu sacrificii şi cheltuieli, sprijinită de factorii politici, economici, aşa cum au fost anunţaţi cu sobrietate, dar şi cu comicitate de directorul Mc Ranin.
Premiera a avut parte şi de un moment culinar, artistic şi muzical, ceea ce nu se întâmplă prea des prin teatre, care creează o stare de bună dispoziţie şi de normalitate existenţială dincolo de cenuşiul imperial energetic.
Dinu GRIGORESCU
