O nouă direcție la „Bulandra” – CINĂ CU PRIETENI de Donald Margulies

Una din primele premiere ale Teatrului „Bulandra” la început de an 2022 şi sub noul directorat al lui Vlad Zamfirescu, un actor care a excelat în multe piese contemporane, americane şi nu numai, deschide o direcţie nouă şi, cred eu, proaspătă şi binevenită, în acest teatru care a fost orientat, cu puţine excepţii (de exemplu, piesele Yasminei Reza), în actualizări moderne ale clasicilor sub directoratul regretatului Alexandru Darie. Dar, aşa cum o demonstrează marele succes al Netflix-ului, publicul este flămând de noutate şi de opere care să reflecteze şi să interpreteze multiplele faţete ale experienţei umane pe care o trăieşte, cu cât mai surprinzător, mai original, mai incorect din punct de vedere politic şi mai profund, cu atât mai bine. De ce să vorbim despre prezent doar indirect, din spatele unor măşti, adaptând la nesfârşit piesele lui Shakespeare, Cehov sau Caragiale la ziua de azi şi să nu mergem, din când în când, cu curaj, direct la sursă?

Cină cu prieteni este, în esenţă, o tragicomedie domestică, despre căsătorie, divorţ şi ce impact are acesta asupra prieteniei dintre cupluri. O temă veche de când lumea, presupus minoră, dar care afectează, de fapt, întreaga populaţie a planetei. Putem să o privim de sus? Cine nu este sau nu a făcut parte dintr-un cuplu? Cine nu are sau nu a avut prietenii complicate?

Originalitatea autorului Donald Margulies, care a fost recompensat cu Premiul Pulitzer în anul 2000 pentru această piesă, este că ia piesa de bulevard sau, în cazul new yorkez, de Broadway, cu tematică presupus minoră, şi o face altfel. Contrar tehnicii clasice de spunere a unei poveşti, nu avem un suspans dramatic care culminează cu un climax neaşteptat şi nici o evoluţie clasică a personajelor, ci doar o sondare în profunzime a unor tipuri umane. Piesa începe cu deznodământul, vestea divorţului cuplului charismatic Tom şi Beth (Vlad Zamfirescu şi Andreea Bibiri), în casa cuplului solid, dar mai nesărat care le-a făcut cunoştinţă, Karen şi Gabe (Ana Ioana Macaria şi Şerban Pavlu), şi continuă cu o serie de scene care explorează anatomia acestor relaţii, atât în trecut, cât şi în viitor, dezvăluind, ca nişte straturi arheologice, profunzimea şi complexitatea sentimentelor şi trăirilor din spatele trăncănelii despre verzi şi uscate dintre cupluri.

Căsătoria este o vocaţie, pare a fi mesajul lui Donald Margulies, pe care nu o au toţi cei care se căsătoresc. Sunt oameni care preţuiesc stabilitatea şi profunzimea relaţiilor ce cresc ca nişte rădăcini în pământul rutinei şi oameni care tânjesc după sentimente şi sex intens, dar de scurtă durată, după schimbare şi noutate. Tipuri umane primordiale, the hunters and gatherers, exploratorii şi colonizatorii. Cele două tipuri nu se schimbă, oricât ar încerca să se conformeze presiunilor sociale şi, mai devreme sau mai târziu, natura umană iese la suprafaţă. Nu există o evoluţie a personajelor la Margulies, ci o reconfirmare a esenţei acestora. Desigur, majoritatea oamenilor poartă în ei aceste două tendinţe contrarii, dar în viaţa fiecăruia apare mereu momentul adevărului când trebuie să alegem una sau alta, când, de fapt, ne definim ca persoană. O altă temă a piesei, care din nou ne afectează pe toţi, este înaintarea în vârstă, îmbătrânirea şi toată tristeţea pe care ne-o provoacă. Curajul cu care trebuie să o traversăm, singuri sau în cuplu. Şerban Pavlu şi Ana Ioana Macaria încheie Cina cu prieteni cu o scenă memorabilă, de mare sensibilitate şi virtuozitate artistică, care se petrece în patul conjugal, disecând tocmai acest lucru.

Regizorul Cristi Juncu semnează un spectacol atât profund şi emoţionant, cât şi plin de umor şi delectabil, care merită neapărat să fie văzut. Un spectacol calibrat perfect şi fără stridenţe, bazat pe traducerea excelentă a Irinei Velcescu. De remarcat în mod special scenografia inventivă a Ninei Brumuşilă care a creat cele şapte spaţii de joc din fiecare scenă cu ajutorul unor platforme circulare mobile.

Cei patru actori au fost la înălţime, fiecare în cheia lui, atât comică, cât şi tragică. Totuşi, Vlad Zamfirescu a venit pe scenă cu ceva în plus, un voltaj şi o charismă de adevărat star, convingându-mă că este un Ion Caramitru al generaţiei sale, şi actor, şi regizor, şi director de mare teatru. De fapt, după moartea lui Alexandru Darie şi a lui Ion Caramitru, doi titani ai scenelor noastre, teatrul bucureştean este într-un moment de ajustare şi reinventare. Aşa cum spunea noul director interimar al TNB, un alt mare actor, Mircea Rusu, la conferinţa de presă de luni, 7 februarie 2022, există oameni care sunt de neînlocuit, mari personalităţi care definesc o eră şi nu pot fi clonate de succesori, şi atunci singurul drum deschis este înainte, spre altceva. În cazul Teatrului „Bulandra”, cred că ar fi o idee bună să dedice o scenă pieselor contemporane şi o alta pieselor clasice, pentru ca spectatorii să aibă de ales, în funcţie de preferinţe, între vechi şi nou.

Spectacolul Cină cu prieteni mi-a adus aminte de o piesă românească cu o tematică similară scrisă cu 40 de ani înainte şi jucată la Teatrul de Comedie din Bucureşti în stagiunile 1978 ‒ 1981, preţ de 105 spectacole, cu Iurie Darie, Stela Popescu, Vasilica Tastaman, Ştefan Tapalagă, Liliana Ţicău şi Valentin Plătăreanu, şi anume Ciripit de păsărele, scrisă de Dinu Grigorescu, tatăl meu. Aşa cum sugerează titlul, şi acea piesă explora dramele şi sentimentele din spatele ciripitului dintre oameni (actualul Twitter) şi punea faţă în faţă două cupluri, unul în divorţ, celălalt în pragul divorţului, dar reuşind să se salveze in extremis, numai că în acea piesă apăreau pe scenă şi personajul amantei şi al avocatului despre care doar se vorbeşte în Cina cu prieteni. Din păcate, criticii români ai epocii au fost mai refractari la nou decât cei americani şi au privit de sus subiectul intim din care lipsea un comentariu politic sau o mare tragedie în final. Când locuiam la New York, un alt dramaturg român, Saviana Stănescu, mi-a mărturisit că nu s-ar fi lansat niciodată dacă rămânea la Bucureşti, tocmai din cauza marii rezistenţe la noutate şi experiment. La urma urmei, fiecare autor contemporan este ca un muzician care vine cu propriul lui sound.

Notă: Pentru fanii lui Donald Margulies din România recomand şi The Eastern Standard de Richard Greenberg, pe care am citit-o în timp ce studiam pentru doctoratul în teatru american contemporan, o piesă care explorează tot dinamica dintre cupluri şi care mi-a plăcut chiar mai mult.

(Cronică publicată pe agenda.liternet.ro; foto: bulandra.ro)