Teatrul Odeon a deschis bine stagiunea cu un debut original de dramaturgie contemporană al cuplului Sebastian-Vlad Popa ‒ Laur Cavachi, care a reimaginat frumosul basm Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte al lui Petre Ispirescu, ce ne-a fermecat tuturor copilăria, la cererea regizorului Silviu Purcărete. Purcărete, un regizor atras în general de mit şi clasic, se apropie în acest spectacol, cu paşi timizi, de contemporaneitate, lucru pe care îl consider de salutat. Nu doar de salutat, dar şi interesant – o lume nouă şi îndrăzneaţă (a brave new world) care merită descoperită şi care ne provoacă să vedem cum o interpretează un regizor atât de ataşat de atemporal şi stilizare ca maestrul Silviu Purcărete.
Atât spectacolul, cât şi reimaginarea dramaturgică încearcă să fie multe lucruri, poate prea multe. O călătorie iniţiatică a omului de la naştere până la moarte, pornind de la părinţii care ar dori să-i ofere copilului lor imposibilul şi să-l ferească de trauma inerentă vieţii şi a morţii şi încheind cu nostalgia după părinţii care nu mai sunt; o călătorie iniţiatică a absolventului imatur prin viaţă, care pleacă să descopere lumea, dar se întoarce acasă cu dor, după ce şi-a atins ‒ mai mult sau mai puţin ‒ visul; o meditaţie asupra naturii efemere a tuturor lucrurilor; o satiră ironică a modernităţii, prin epurarea cuvintelor şi experienţelor amare, alături de consecinţele neplăcute; şi, în fine, o aventură savuroasă în limbaj, într-un context teatral în care „vocea” literară a dramaturgului nu mai contează, fiind fie estompată de poveste şi realism, fie înlocuită de dramatizarea unor „probleme sociale grave ale grupurilor defavorizate”, fie pierdută într-un absurd generic şi uşurel.
„Draga Mamă,
Bătrânii sunt în faţa mea şi tot mai puţini. Cu cât mai puţini, cu atât mai bătrân şi eu. În spatele meu, sunt tinerii, din ce în ce mai mulţi. Căci prunci se nasc mereu. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bătrân eu.”
Textul lui Sebastian şi Laur propune o experienţă cerebrală şi spirituală. Dialogul are o cadenţă poetică minunată (mai ales pe pagină) şi o ironie fină constantă. Abundă în calambururi şi în replici şi scene sclipitoare, cu tentă suprarealistă, care jonglează multe registre.
„FIUL: Cur mundus militat sub vana gloria.
UNCHIAŞUL: Lasă asta, nu vorbim în latină. Nu vorbim în limbi moarte. Vorbiţi simplu! Păstraţi justa măsură! Nu jigniţi vreo categorie socio-profesională sau de gen. Şi nu pomeniţi de cutărică. Decât să ziceţi «ei vor», «ele vor», mai bine vă exprimaţi aşa: «aceşti subiecţi încarnaţi au următorul proiect». Decât să ziceţi «eu» în sus, «eu» în jos «am făcut şi-am dres», mai bine să ziceţi «un grup recent constituit de opinie afirmă». Călcaţi ca pe ouă. Trebuie să treceţi proba de lexicologie cu această fiinţă minunată. Ea nu vrea niciodată răul. Ea vrea dimpotrivă. De-aia e şi aşa de crudă… Mie-mi place de tricefala asta de mor! Nu vă apucaţi s-o pisaţi la cap că, măi nene, mărul face mere, că asta o enervează.
FIUL: O să avem grijă şi n-o să-i spunem Scorpiei că «mărul face mere». O să-i spunem, eventual, că mărul face ba una, ba alta.
UNCHIAŞUL: Şi are dreptate să-i spuneţi aşa! Aici ea are dreptate! Trebuie să ne eliberăm odată de prejudecata că mărul face mere. Putem fi mai inventivi. Mărul face mere, de acord, nimeni n-o să te condamne. Dar mărul poate să facă şi pere, poate să facă şi flori de plop şi micşunele. Poate să facă şi subansamble de piese pentru procesoare, de ce n-ar face-o? Trebuie să eliberezi cuvintele! Trebuie să nu-ţi fie frică de cuvintele lăsate să se împerecheze din nou libere. Şi, în definitiv, ea are trei creiere, eu am unul. Aici avem noile norme lexicografice. Ediţia a doua pe care o ştiţi voi, revizuită şi adăugită, s-a dus dracului.”
Textul are şi „burţi”, momente lungi şi întortocheate de autoindulgenţă intelectuală, pline de aluzii literare (sau regizorale) la care rişti să aţipeşti, dar şi momente cheie expediate prea rapid din punct de vedere dramaturgic, cum ar fi atingerea anticlimatică a tărâmului tinereţii fără bătrâneţe şi, mai ales, a Văii Plângerii (o scenă care ar trebui rescrisă un pic) şi finalul. Lipseşte catharsisul. De asemenea, în bogăţia barocă a detaliilor, adăugirilor „postironice”, în banchetul cuvintelor şi sugestiilor, esenţa basmului se pierde uneori. Chiar şi aşa, textul te scoate din rutina reţetelor bine scrise şi te obligă să gândeşti și să descoperi teritorii artistice noi.
Spectacolul lui Purcărete începe într-o atmosferă desuetă şi de déjà-vu, o lume aparent departe, parcă la secole distanţă de realitatea în care trăim, care reprezintă şi zona de confort a regizorului. Totuşi, pe măsură ce avansăm în poveste, devine evident că această estetică demodată a fost aleasă cu un scop clar: să pregătească un contrast puternic cu prezentul.
Ca în toate spectacolele sale, maestrul Purcărete ne dezvăluie imagini vizuale de o frumuseţe aparte şi secvenţe cinematografice minuţios realizate, care surprind prin talentul şi atenţia la detalii. Momente memorabile, precum naşterea lui Făt-Frumos, izvorul vieţii sau reîntoarcerea eroului într-o contemporaneitate în care toţi sunt absorbiţi de ecranele telefoanelor, creează o punte subtilă între trecut şi prezent, oferind o reflecţie ironică asupra lumii de azi.
Făt-Frumosul lui Purcărete este în contre-emploi. Niko Becker este un anti-erou sensibil şi naiv, Făt-Frumosul care se crede orice băiat, oricât de imatur şi încă ataşat de iepuraşul său de pluş, un Peter Pan plin de bunătate, dar asexuat. El parcurge călătoria vieţii (şi a spectacolului) fără să devină vreodată bărbat, ajungând la bătrâneţe şi amărăciune, sărind peste împlinire şi maturitate. Este o anti-reţetă a eroului clasic, dar care, prin repetiție a devenit, în mod paradoxal, la rândul ei un tipar. Becker stârneşte simpatie şi evocă vulnerabilitatea individului în faţa misterului existenţei, dar şi slăbiciunea tânărului corect din punct de vedere politic care nu vrea să supere pe nimeni, dar vrea o experienţă de viaţă hedonistă lipsită de acel disconfort care l-ar face mai puternic (temă explorată recent şi de Matei Vişniec în Lysistrata). Becker impresionează mai ales în momentele de fizicalitate, frumos creionate regizoral, însă nu atinge o profunzime tragică autentică, fiind constrâns de cheia personajului.
Pentru mine, revelaţia spectacolului a fost Eduard Trifa, în rolul prietenului cel mai bun şi al calului lui Făt-Frumos, care aduce pe scenă o prezenţă puternică, de leading man, nu un băieţel ca Făt-Frumos. Un bărbat adevărat, cu prestanţă şi eleganţă, pe care îl iei în serios şi care aduce un suflu de vigoare pe scenă. Nu am putut să nu mă întreb dacă nu ar fi fost el mai potrivit pentru rolul de Făt Frrumos?
Întregul ansamblu a fost remarcabil, cu menţiuni speciale pentru Ioan Batinaş, Ionuţ Kivu, Ionel Mihăilescu şi Virginia Rogin, care a întruchipat o gheonoaie epică. Claudiu Bleonţ, împrumutat de la Naţional, a strălucit mai ales în partea a doua a spectacolului, când personajul său a ieşit din straiele trecutului (şi din stilul retro uşor obosit) şi s-a integrat în contemporaneitate cu o prospeţime binevenită.
Este (încă) un spectacol eminamente despre experienţa masculină, ca majoritatea celor din Bucureşti. În viziunea lui Purcărete, feminitatea este fie demodată (aşa cum o arată personajul interpretat de Virginia Rogin, care declamă replicile cu patos), fie uşor schematică, încadrată cam prea rigid pe paliere de vârstă, în contrast cu textul, care este mai fluid, sugestiv şi inventiv. Dar există accente moderne şi sugestii sexuale. Scenele cu tentă erotică şi ironică sunt regizate într-o manieră mai degrabă exterioară, lipsindu-le o tensiune erotică autentică. De fapt, singura tensiune de acest tip se simte în întâlnirea lui Făt-Frumos cu Prietenul/ Calul (Eduard Trifa). Relaţia acestora, de iubire platonică sau carnală, rămâne neclară. În rest, predomină acea distanţare emoţională elegantă, caracteristică lui Silviu Purcărete. În anumite momente, mi-aş fi dorit un stil de joc (şi rostit) mai modern nuanţat şi mai mult dinamism. Modernitatea apare spre finalul spectacolului, în acord cu viziunea regizorală de ansamblu. Este o lume foarte schimbată, în care eroii se simt stingheri şi sunt bântuiţi de angoasa morţii.
Debutul cuplului de dramaturgi Sebastian-Vlad Popa ‒ Laur Cavachi frapează prin curajul artistic, fineţea „lexiconului” şi comentariul cultural actual, deşi şchioapătă un pic la dinamică şi construcţie. Este un succes solid al Teatrului Odeon şi al noului director, Emil Banea, care s-a zbătut cu mari limitări bugetare la preluarea mandatului. Îl recomand iubitorilor de poezie şi ironie. Un regal verbal, chiar dacă inegal şi pe alocuri un pic cam prea încărcat.
Cronică de Alexandra ARES
(Foto afiş: teatrul-odeon.ro; foto spectacol: Alexandra Ares)
LEXICONUL AMAR
de Sebastian-Vlad Popa şi Laur Cavachi, după Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte de Petre Ispirescu
Regia: Silviu PURCĂRETE
Scenografia: Dragoş BUHAGIAR
Muzica originală: Vasile ŞIRLI
Distribuţia:
Unchiaşul – Claudiu BLEONŢ
Împăratul tânăr – Silvian VÂLCU
Împărăteasa – Ruxandra MANIU
Făt-Frumos – Niko BECKER
Absolventul Eduard/ Calul – Eduard TRIFA
Zorilă – Diana GHEORGHIAN
Împăratul bătrân/ Făt-Frumos – Ionel MIHĂILESCU
Von Locknow – Ioan BATINAŞ
Christoph – Ionuţ KIVU
Gheonoaia – Virginia ROGIN
Scorpiile – Mădălina CIOTEA, Sabrina IAŞCHEVICI, Anda SALTELECHI, ANTOANETA ZAHARIA
Zânele – Ioana MĂRCOIU, Crina MUREŞAN, Paula NICULIŢĂ
Bucătarul – Relu POALELUNGI
Data premierei: 10 iulie 2024
