Ieri (2 aprilie) m-am dus la Teatrul Nottara din București, care a găzduit „Anatomia unui clișeu” produs de Teatrul Stela Popescu. Titlul mi-a stârnit curiozitatea, ca o invitație să descopăr ceva nou în spatele banalului cotidian, iar autorul, Alexandru Doru Spătaru, mi-a fost coleg demult la TVR, un cameraman cu succes la doamne, care ulterior s-a îndreptat spre publicitate. Regizat de Chris Simion-Mercurian, cu scenografia Mariei Miu și acordurile lui Nicolae Dumitru la pian, spectacolul m-a făcut să-mi amintesc acei ani frumoși când mergeam o dată pe săptămână într-un piano bar newyorkez din Greenwich Village, unde se cântau standarde de ABBA și Frank Sinatra, și când dragostea părea principala mea preocupare. Dar și de un alt spectacol vechi de-al lui Chris Simion, care mi-a mers la suflet și pe care nu o să-l uit niciodată – Dragostea durează 3 ani, cu un fabulos Cristi Iacob în rolul principal, jucat în pod la TNB.
„Anatomia unui clișeu” nu este o piesă de teatru propriu-zisă, ci o combinație ingenioasă de cabaret și one-woman show (jucat la două voci), care, sub pretextul terapiei prin poveste, mărturisește pianistului-psiholog anatomia unei relații eșuate.
La început, iubirea ni se pare un teritoriu necartografiat, o aventură fără precedent, unde fiecare gest și fiecare emoție sunt unice, irepetabile. Trăim cu impresia că ceea ce ni se întâmplă nouă nu s-a mai întâmplat nimănui, că povestea noastră de dragoste nu se supune niciunei reguli. Ne îndrăgostim cu intensitatea unei prime note cântate pe un pian perfect acordat, convinși că muzica noastră nu seamănă cu nimic din ce s-a mai auzit.
Dar, pe măsură ce trecem prin suișurile și coborâșurile iubirii, începem să recunoaștem tiparele. Descoperim că momentele de extaz și căderile abrupte sunt, într-un fel, aceleași pentru toți. Că fiecare relație trece printr-o simfonie de stări – entuziasm, apropiere, primele fisuri, distanțare – și că, oricât de originală ni s-ar părea experiența noastră, undeva, în altă parte, altcineva trăiește același refren.
Nu e o concluzie amară, ci una care aduce o anumită liniște. Înțelegerea acestui „ritual de trecere” nu face dragostea mai puțin specială, ci îi dă o altă dimensiune. Asemenea unei teme muzicale care revine sub diverse forme, iubirea se transformă, se reorchestrază, dar rămâne, fundamental, aceeași melodie care ne însoțește viețile.
Povestea din „Anatomia unui clișeu”, pornită din textul lui Spătaru, e una pe care o știm: o femeie află că bărbatul ei o înșală cu cea mai bună prietenă, dar mai ales drumul de la elan la plictiseală și trădare din (mai) toate relațiile. Un clișeu, da, dar Simion-Mercurian îl desface cu grijă, ca pe un fruct, să-i vezi miezul – furia care te arde, durerea care te ține pe loc, dorința de a lovi sau de a te ridica și a pleca și fiecare pas din acest dans complicat al relațiilor de iubire, odată ce partenerii au ieșit din mierea lunii atracției inițiale. Sunt experiențe și gânduri prin care au trecut, mai mult sau mai puțin, toate femeile.
Crina Matei și Ana Maria Ivan sunt sufletul spectacolului. Crina, cu vocea ei plină și energia care te învăluie, și Ana, cu o fragilitate care te atinge, trec împreună prin râs și tăceri grele, ca două fețe ale aceleiași povești. Pianul lui Nicolae Dumitru le urmează ca o umbră caldă, cu note care ba te ridică, ba te lasă să cazi. E ca un cântec pe care-l știi pe de rost, dar care te surprinde mereu.
„Anatomia unui clișeu” este acel gen de spectacol pe care ți-ai dori să-l savurezi într-un bar, cu un pahar de martini – dulce amar și imposibil de refuzat – și care te conduce spre o întâlnire cu tine însuți. Spectatori ies din sală ca Strangers in the Night, cu senzația că dragostea e ca un standard de jazz, același refren pentru toți, dar mereu un pic altfel.
Cronică de Alexandra Ares
DISTRIBUȚIA:
Nicolae Dumitru (pian)
ECHIPA DE CREAȚIE:
Regia și adaptarea scenică: Chris Simion – Mercurian
Scenografia: Maria Miu
Asistent scenografie: Livia Vișănescu
Coregrafia: Ioana Macarie
Vocal coach: Ana Cebotari
