O prefaţă extrem de analitică şi savantă semnată de colegul nostru, dramaturgul Constantin Venerus Popa, mă scuteşte de orice alte consideraţii cu privire la valoarea operei şi mă rezum doar la câteva observaţii legate de ineditul piesei şi teatralitatea lucrării A doua scrisoare pierdută de Eugen Şerbănescu, care abordează universul caragialian şi postcaragialian cu instrumentele unui scriitor insuficient de vizibil pe scenele noastre datorită unui conglomerat de proiecte regizorale care, în ultima instanţă, decid ierarhiile.
Caragiale este privit astăzi ca un Dumnezeu al teatrului şi al comediei româneşti, deşi în timpul vieţii sale era mai mult diavol şi în orice caz un autor incomod, elitele snoabe respingându-l de la premii, ceea ce nu s-a întâmplat cu Eugen Şerbănescu, din fericire pentru el.
Fascinant este faptul că dintr-un milion de idei şi proiecte a fost aleasă doamna Zoe Trahanache ca element de legătură şi pivot al intrigii, căci toată populaţia piesei se învârte în jurul ei, cu toate păcatele sale lumeşti, deputăţeşti, poliţieneşti, administrative, un joc de păpuşi mecanice arhetipale. Dramaturgul inventează o nouă poveste în continuarea celei originale, foarte credibile, recognoscibile şi în realitatea contemporană, dar esenţa rămâne limbajul caragialian. Rămâne Trahanache. Rămâne Pristanda, dar un pic mai viclean şi mai isteţ, fiind, de fapt, un agent de intimitate care se vâră ca un Jolly Joker în jocul de cărţi al replicilor. Popa Pripici este un neica-nimeni în sutană. Farfuridi şi Brânzovenescu se duc în vacanţă la Predeal şi revin în oraşul de munte la chemarea partidului. Domnul Caţavencu este deja un avocat de Bucureşti, fiind lider în materia ticăloşiei ambientale. Omniprezent, chiar atunci când este absent, Dandanache este supradimensionat de Eugen Şerbănescu în câteva scene memorabile.
În loc de vitriolul din D’ale carnavalului, se folosesc pistoale cu gloanţe oarbe, dar şi armament din dotare de marcă germană, care oferă scene comice savuroase și mari posibilităţi de exprimare actoricească. Ceea ce trebuie subliniat cu majuscule este că tema piesei este de actualitate. Actorilor li se oferă roluri spumoase în serie, aşa cum am auzit şi în spectacolul de teatru radiofonic (premiat anul acesta la Gala Rinocerul) şi cum vom vedea cu siguranţă şi în versiunea scenică.
Eugen Şerbănescu pleacă din locul unde s-a oprit Caragiale şi, cu voie şi fără voie, îi împrumută personajele, atmosfera de epocă şi limbajul, până la identificare cu originalul. Ceea ce dezvoltă poartă ştampila autenticităţii comediografului contemporan cu noi.
Doamna Nelly, presupusa nepoată a marelui ministru de Interne Rosetti, îi fură amantul, pe domnul prefect, din braţele doamnei Zoe Trahanache, ceea ce declanşează iureşul dramaturgic. Aici începe o altă piesă condusă cu măiestrie şi respect pentru tradiţie, dar şi cu o puternică notă personală. Loviturile de teatru se succed ca într-un thriller. De fapt, Nelly este o prostituată de lux în căutarea unui partener de cursă lungă, pe care îl găseşte în persoana unui neamţ care, odată intrat în scenă, vorbeşte numai nemţeşte. Acest lucru nu se întâmplă la Caragiale, dar se întâmplă în Gaiţele lui Kiriţescu. Tradiţia e continuată cu succes şi fiecare deces sau presupus deces este încărcat de comic. Antologică este şi femeia fatală în confruntarea ei apoteotică cu nemernicul de Agamiţă Dandanache, de la care vrea să primească înapoi scrisoarea pierdută şi confiscată de nevrednicul politician.
Scenografia lui Eugen Şerbănescu este luxuriantă, clasică şi modernă, focalizată pe interioare caragialiene şi exterioare, unde pătrunde electricitatea şi se luminează mai bine, dar se mută şi în fieful unui bar de zi şi de noapte, cu pereţi glisanţi, care descoperă şi acoperă diferite scene ce se petrec în timp real, modalitate pe care nu am mai văzut-o la nimeni.
Dialogurile sunt de maximă savoare caragialiană şi cu numeroase exprimări contemporane sub semnul paradoxului comic, ce dau întregului o puternică forţă de comunicare cu cititorul/ publicul.
Eugen Şerbănescu aude bine şi enorm şi vede perfect până la detaliu intrarea şi deplasarea personajelor prin scenă, ieşirea lor, starea lor sufletească în momentul respectiv, ceea ce conferă lecturii şi viziunii regizorale un confort în recepţie.
Inovativă este şi portretizarea oraşului Bucureşti, unde luxul-luxului nu era termoficarea inexistentă la acea dată, ci podeţele care acopereau gropile şi şanţurile, oferind confort pietonilor.
Faimoasa scenă din actul trei al Scrisorii pierdute lui Caragiale este redată cu toată pompa funerară a timpului necruţător într-o nouă viziune, în barul amanţilor cocoşaţi, unde şase meseni reprezintă două partide antagonice. Caţavencu, interpretat în versiunea radiofonică de actorul şi regizorul Dan Tudor la cel mai înalt nivel al demagogiei nemuritoare, nu este cu nimic inferior prototipului, deşi el preia stilul şi modalitatea găunoasă de expresie.
Povestea e foarte clară, epicul se combină bine cu dramaticul, tragicul cu comicul şi nu ne mai rămâne decât să aşteptăm să vedem şi reacţia marelui public la această A doua scrisoare pierdută, care totuşi ne duce cu privirea înapoi într-o eră istorică depăşită, cu personaje care astăzi sunt mutate în mesageriile vocale, pe internet şi în fascinanta lume a afacerilor şi a hackerilor care utilizează telefoanele mobile, sateliţii cosmici, platformele şi noile forme de transmitere a mesajelor, fotografiilor, filmelor, alertelor, somaţiilor, facturilor de plată, informaţiilor interminabile care schimbă radical şi substanţa comediei satirice.
Recenzie de Dinu GRIGORESCU
(Foto: blackswanpublishing.ro)
A doua scrisoare pierdută
Autor: Eugen Şerbănescu
Teatru, Editura „Lebăda Neagră”, 2025
