Am formulat linia întâi a titlului de mai sus înadins cu dublu sens: teatrul ca hipnoză creează frenezie, ori frenezia teatrului este, chiar ea, hipnoză? Ambele îl definesc pe dramaturgul-personaj al acestor rânduri. Parafrazându-l pe părintele spiritualității noastre diurne, aș îndrăzni chiar a spune că le merită. Mai zilele trecute, s-a lansat, în foaierul primitor și dinamic al Teatrului „Alexandru Davila” din Pitești, volumul Hipnoza comediei – Șase decenii de teatru, retrospectivă Dinu Grigorescu. Despre el este vorba.
Prezent la manifestare, am vrut să iau cuvântul, dar nu privitor la carte (pe care n-o citisem), ci privitor la discursul autorului despre carte. Discurs care, nici de data asta, nu a făcut excepție de la nota obișnuită a conferențiarului, un spectacol în sine de idei și formulări inspirate, în cascadă, directe, pe alocuri chiar abrupte. Ca o avalanșă care se prăvale pe versantul retoric imaginat de vorbitor și riscă să te ia cu totul. Poți să fii sau nu de acord cu ce spune, dar nu poți să nu fii incitat să ții discursuri despre discursurile lui Dinu Grigorescu. Aș fi putut începe prin a spune: „Nu am citit cartea, dar am citit omul…”. Deși ar fi fost foarte riscant, dacă nu cumva o exagerare enormă. Nu trebuie să cedăm cu orice preț stilisticii. E posibil ca nici Dinu Grigorescu însuși, chiar și la vârsta octogenară cu care e binecuvântat, să nu se cunoască pe deplin. Poate tocmai acesta este secretul vitalității lui existențial-dramaturgice fulminante.
Apoi, am citit cartea. Este un periplu de-a lungul „timpului pietrificat”, cum zice autorul, de la „barza interbelică” din 1938 până în decembrie ’89. Prima parte dintr-o trilogie (ce urmează a se întregi prin volumele viitoare) se ocupă, așadar, de perioada dictaturii comuniste, numită memorabil „fals existențial”. Nimic mai adevărat. De aici pleacă, de altfel, și paradoxul în care și-a trăit viața creativă Dinu Grigorescu în comunism: a traversat drame episodice sau schimbătoare de destin, sublimate în… comedie.
De mic a făcut cunoștință cu „spectacolul” de tip grotesc, absurd, fiind expus proceselor-spectacol staliniste din anii ’50, unele având loc într-o sală de cinematograf, inculpați fiind copii, chiar la Sinaia, „reședința regilor”, unde, refugiat de la Ploiești, locuia cu familia. Ulterior, a fost și el „redistribuit pentru reeducare” comunistă la o școală profesională de minerit în Valea Jiului, din cauză de tată-avocat întemnițat pentru „crimă împotriva clasei muncitoare și a ordinii de stat” pe douăzeci de „stagiuni”, cum notează cu umor negru autorul.
Alte drame au fost peregrinările prin diverse locuințe sordide într-un București îngropat în ocupația Armatei Roșii și apoi, după 1958, îngropat în ocupația armatei de cozi de topor comuniste autohtone care luaseră naștere și se înmulțiseră precum ciupercile colaboraționiste după ploaie sub cârdășia PMR-KGB. Din toate, Dinu Grigorescu a ieșit cu fața curată și cu mintea întreagă. Dar experiențele traumatizante de atunci este imposibil să nu se fi transformat în material fisionabil literar mai târziu.
De la 19 ani, după o întâlnire rămasă epocală cu un tânăr actor amator de la Poșta Română, pe nume Gheorghe Dinică, citindu-l apoi fascinat pe Mihail Sebastian, cu Steaua fără nume și Ultima oră, Dinu Grigorescu plonjează în „vortex” și se apucă de scris cu acea frenezie care îl stăpânește și astăzi, după aproape șapte decenii. Intră în contact cu nume importante ale epocii, desigur de la niveluri de locație diferite: tânărul Dinu, de la subsol, acompaniat de gândacii de la țevile de încălzire, iar Victor Eftimiu, de la etajul I, acompaniat de actrițele vesele care căutau să-i intre în grații și în roluri.
Sunt anii de proletcultism, în care „autocenzura rea era mai tare ca cenzura”, cum spune autorul. Îi scapă totuși de sub condei titlul subversiv Nu sunt pete în dosare, care, evident, îi este schimbat rapid în Nu sunt stele în soare (!!!). Se poate spune că cenzura aborda cu succes absurdul, ca Monsieur Jourdain proza, fără să știe. „M-a influențat enorm pictorul Ion Țuculescu, cu stilul lui abstract și ochii lui roșii de nesomn. El și Van Gogh, cu viziunile lor care contraziceau conformismul. Nimeni altcineva”, se confesează dramaturgul. De pictori influențați de literați am mai auzit, dar invers, mai rar. Nepătrunsă era osmoza artelor care-și căutau căi de supraviețuire în Bucureștii comunizați până în măduva oaselor.
Navigând prin ani de privațiuni, de cenzură feroce, dar și de pasiuni scriitoricești savurate în toiul nopții, Dinu Grigorescu reușește să debuteze în 1978, la Teatrul de Comedie, în regia Sandei Manu, cu Ciripit de păsărele, o comedie domestică absurdă, operă de referință, precum și la Teatrul de Stat din Petroșani, în regia lui Florin Fătulescu, cu Mireasă fără mire. Se consacră apoi, în 1984, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, în regia lui Mircea Marin, cu Fluturi de noapte, o comedie satirică jumulită de cenzură, dar încă suficient de vivace să ajungă la 75 de reprezentații, iar la Sala Polivalentă din București să strângă două mii de spectatori. Au mai fost altele și altele. Băiețelul care tăcea în copilărie s-a răzbunat, făcând el să tacă, galvanizate, săli întregi. Frenezia teatrului ca hipnoză triumfase.
Cartea trebuie citită. Dinu Grigorescu nu este omul care să poată fi rezumat sau sintetizat. Iar personalitatea lui vijelioasă, contondentă, cu atât mai puțin. Cartea poate fi citită și ca un autoportret. După ce s-a exersat și în portretistică pe nume mari de actori, regizori, dramaturgi, critici, cine s-ar încumeta să-i facă și lui portretul?
M-am intersectat de câteva ori în viață cu Dinu Grigorescu, în împrejurări – să le spunem așa – și mai pedestre, și mai metafizice. Așa cum există amirali și contra-amirali (care sunt tot amirali), există „rinoceri” și „contra-rinoceri” (care sunt tot „rinoceri”), divizie rară, din care face parte și Dinu Grigorescu. El este ceea ce putem numi un rinocer à rebours, ce numai singur se îmblânzește, dublat (iar nu trădat) de un alergător de cursă lungă, maratonist al scrisului dramat(urg)ic sub formă de comedie. Nu poți să te iei la întrecere cu el, îți scoate limba de un cot. Scrie prodigios, neobosit, implacabil piese, dar scrie și eseuri despre reperele din domeniu (autori, regizori, spectacole, întâlniri de breaslă etc.), ceea ce dă seama de prolificitatea acestui scriitor ieșit din comun și din tipar. În tot ce face, premiază magia teatrului și a comedianților, în sensul larg, de servanți ai Thaliei. Or, în acest sens al recompensării entuziaste a magiei, Dinu Grigorescu este, cum spuneam, un frenetic al teatrului ca hipnoză.
În același timp, scriind toate acestea, el se abandonează propriei slove, pe care o escaladează rocambolesc, funambulesc, ca în transă, astfel transformându-și frenezia în hipnoză – a lui, dar și a audienței. Această bipolaritate fecundă, acționând ca un fel de invizibil mecanism bielă-manivelă al locomotivei lui creative, îl conduce și îl susține. Dinu Grigorescu nu are stații, are doar parcurs.
„Starea bună de sănătate și robustețea psihică sunt însușiri fără de care nu se poate răzbate prin jungla nevăzută a teatrului”, zice autorul. Et pour cause. Într-un univers eminamente subiectiv, în care ce place unora e posibil să repugne altora sau invers, în care se amestecă din belșug interese intra- și extra-artistice, orgolii nemăsurate și umilințe pe măsură, în care teatrul este prezent nu numai pe scenă, ci, din păcate, și în culise, Dinu Grigorescu a reușit să-și țină echilibrul ani buni, bătând tactul ca un metronom cu suflet de artist, tot timpul cu fața la valoare – a propriilor texte sau promovând cu bună credință, fără invidii meschine, valoarea altora, sub orice formă s-ar întruchipa.
Nu se poate spune care contribuție a sa la eposul teatrului este mai importantă: dramaturgia propriu-zisă sau meta-dramaturgia (de întâmpinare, de promovare, analitică, cronicistică, publicistică, expozitivă, discursivă, distinctivă etc.).
Paradoxal, deși în expozeuri apare ca un mânuitor al formulărilor definitive, cu alură de sentință, în scris revine de multe ori asupra materiei, de fiecare dată scriind pe aceeași canava – după cum mărturisește – aproape altă piesă. Textele care au reușit totuși să scape de sub penița-i auto-demolatoare/re-modelatoare s-au dovedit însă izbutite cu supra de măsură, prinzând viață lungă, atât pe scenă, cât și în undă.
Spune undeva în carte: „Primele amintiri nu ne părăsesc niciodată, fac parte din «stomacul afectiv»”. Cum el ne-a șocat de atâtea ori prin imagini din afara domeniului literar, să-l șocăm și noi pe el, calificându-l drept fermentul teribil al macrobiomului dramaturgiei românești. De ce această licență de inspirație biologic-existențială? Pentru că, pe de o parte, Dinu Grigorescu este un rebel, un rebarbativ, nedigestibil cu orice acid i-ai da, iar pe de alta, pentru că hrănește neabătut, generos, magnanim arealul teatral autohton, îi dă viață, îl frământă și îl energizează, intervenind zi de zi, cu idei și formulări neașteptate, dar și esențiale, între care, de pildă, distingem, în ultimele pagini ale Hipnozei…, sintagma Omul românesc. Nu e de mirare. Omul românesc este chiar subiectul comediilor sale, de care nu se va mai face bine niciodată.
EUGEN SERBĂNESCU
Foto: Marian Jinga
