Poate cu aceasta ar trebui să înceapă orice destăinuire poetică. Cu explicarea lirică a resorturilor interioare, cu indicarea concentrată a traseului, cu intențiile, chiar dacă insuficient ordonate, referitoare la finalitatea demersurilor autorului.
Dacă se adaugă la toate acestea şi o indicație a manierei, dinamice sau cumpănite, a fluxului care marchează viziunea personală a constructorului, totul s-ar putea așeza ca o necesară și articulată prefață.
Chiar şi atunci când intenţiile sunt altele, mă descopăr căutând să-mi înţeleg, din când în când, la diferite răscruci, traseul. Regăsesc atunci, cu uimire, opţiunile alese până în acel moment. Unele neaşteptate, ca urmare a unor decizii fortuite. Şi astfel, din străduinţă în străduinţă şi după fiecare adăstare, mai adaug un pas. Construcţia unui inventar poetic se naşte din această succesiune de opţiuni, din varietatea alegerilor, urmând să te descoperi pe tine însuţi.
Cunoaşterea de sine este un proces fără epilog. Într-un anume moment, indefinit, se procedează la o întoarcere, în manieră antitetică. Nu este însă o risipire, ci o acumulare de fine conotaţii referitoare la istovirea continuă a fiinţei. Redeschidem o uşă dincolo de care se întrevede un nou parcurs fără sfârşit. Călătoria atrage, nu încheierea ei.
Starea de spirit, mai ales a poetului, poate fi modificată de la zi la zi şi chiar de la clipă la clipă, în funcţie de biciuirile cotidianului.
Starea din acest moment îmi spune că nu mai am nimic de demonstrat, nu mai cer nimic, nu mai aştept nimic. De acum înainte îmi joc doar rolul. Sunt fericit şi împăcat. Mă detaşez de zona cenuşie, îmi urmez cărarea proprie, purtând în raniţă doar bucuriile pe care mi le pot face singur.
SCRIU
Scriu un sonet. Deplină amăgire
Că prin canon mai liber mă voi face.
Dar sunt ce vreau, ce știu şi ce îmi place,
Modest cârpaci de vorbe şi iubire.
Un gând buimac într-un ungher îmi zace
Şi nu-i găsesc firava limpezire.
Mă prinde-n gestul lui de-mpotrivire
Şi mă aruncă-n lumile opace.
Trec voci cerșind cărarea neumblată,
Dar altele, urlând, ademenesc
Cu zarea lor etern împurpurată.
Când verbe-n cuget tainic mă sfințesc,
Nu-mi amintesc de mine niciodată.
E semn profund că-ncep să mă trezesc.
ROST TÂRZIU
Sonetul meu s-a ridicat pe schele,
A ros din tihna anilor şi-a minţii,
Şi-a ascuţit cu-nverşunare dinţii,
Tânjind să smulgă lenea din prăsele.
Nu l-au sedus nici fala, nici arginţii.
S-a copt în umbra vrerilor rebele;
A devenit fântână din castele,
Să bea din ea şi sluga, dar şi prinţii.
Nu i-am cerut nici vamă, nici chirie
Decât un vârf de paloş înroşit
În jarul blând ce tâmpla mi-o îmbie
Cu slova smulsă trupului sleit.
Sonetul scris cu sânge pe-o hârtie
Abia târziu un rost mi-a hărăzit.
TE AUD VORBIND
Te-aud vorbind. Cuvintele cad mute.
De pe rotundul buzei prind să zboare,
Dar zvonul lor până la mine moare,
Cărări se pierd prin văi mereu abrupte.
Rosteşti un gând. Privirea-mi trecătoare
Descrie-n jur haotice volute.
În încăperi de mii de ani ştiute
Deschide trist fereastra spre uitare.
Mă plimb tăcut prin dimineţi străine
Copil firav sau visător cărunt.
Privesc drumeţi ce vor să ţi se-nchine,
Neliniştea din fibre o înfrunt,
Dar cum s-ascult ce-mi spui, ce e cu tine,
Când nu-nţeleg o clipă cine sunt?
ZEU SAU MURITOR
Tu, cel ce cauţi taina într-o filă
Cutreierând neistovit izvoade
Şi năzuieşti spre-adâncile monade,
Spune-mi cinstit: ascunzi sub pleoape milă?
Tu, cel ce-ntinzi necercetate nade
Pe luciul apei, curgere fragilă,
Şi-ţi treci fiinţa rece şi debilă
Prin ochiul gol al vastelor năvoade
Tu, ce-mblânzeşti sălbatice feline
Cu-n singur fir de iarbă din ogor
Şi vrei să strângi nădejdile ciorchine
În duhul frunţii, vag şi temător,
Răspunde-mi, frate, sincer fii cu tine,
Eşti zeu de-acum sau eşti tot muritor?
Adrian MUNTEANU – actor şi poet
