„Rinocerii” de azi şi de ieri, Massaci vs. Giurchescu

Îmi amintesc limpede începuturile Teatrului de Comedie, care marca, la începutul anilor ’60, o ieşire necesară din proletcultismul anilor ’50, perioadă în care triumfase comedia lui Aurel Baranga, bine scrisă, dar obedientă regimului comunist. Teatrul de Comedie îşi începea marşul triumfal cu piesa Celebrul 702 a jurnalistului şi scriitorului Alexandru Mirodan, o comedie inteligentă, scrisă din perspectiva unui socialism „luminat”, ce încerca o cosmetizare a imaginii publice după subtila desprindere a României de Uniunea Sovietică.

Mulţi corifei ai culturii şi literaturii deveniseră deja… „rinoceri”.

În 1962, directorul Radu Beligan a pus bazele unui teatru modern de comedie, instituţie care, iată, există şi astăzi, aflată acum sub direcţia reputatului regizor Vlad Massaci.

M-am întrebat adesea cum a fost posibil să se joace Rinocerii în 1964. Explicaţia a venit repede: piesa a fost prezentată drept o satiră antinazistă. Cum toată lumea devenise, convenabil, antifascistă, dar nu neapărat anticomunistă, montarea a trecut prin breşa ideologică a momentului. Iar ţara cea mai la îndemână pentru a legitima acest demers era Franţa, parte a „lagărului imperialist”, dar frecventabilă, locul de renaştere al dramaturgului Eugène Ionesco, aflat în exil.

Îmi amintesc la fel de limpede şi spectacolul impresionant cu monştrii sacri ai epocii, Radu Beligan în rolul lui Bérenger şi cu fermecătorul Ion Lucian în rolul lui Jean. Marea vedetă Sanda Toma, în Daisy, avea inflexiuni de glas memorabile, iar restul actorilor completau magnific o veritabilă distribuţie de aur.

Eugène Ionesco a refuzat invitaţia de a-şi vedea piesa în România, dar o văzuse la Paris, într-o montare celebră a lui Jean-Louis Barrault, care optase pentru o rinocerizare brutală, naturalistă, cu coarne vizibile. În montarea românească de la Teatrul de Comedie, coarnele lipsesc, totul este sugerat prin jocul actoricesc, la un nivel artistic excepţional.

Montarea lui Vlad Massaci

Curajos, Vlad Massaci îşi asumă o piesă grea, a cărei fizionomie şi filosofie nu mai este familiară tinerelor generaţii. La ieşirea din sală am avut o scurtă conversaţie cu un tânăr spectator, curios să afle „cum a fost atunci”.

În 1964, Ceauşescu era doar secretar al CC al PCR. Nu se vorbea despre crimele regimului; supravieţuitorii închisorilor politice abia începeau să iasă la lumină. Tot atunci debuta Teodor Mazilu cu piesa novatoare, satirică, Proştii sub clar de lună, care l-a enervat atât de tare pe viitorul dictator, încât a interzis-o.

Faţă de montarea istorică, Vlad Massaci propune o modificare stilistică importantă: renunţă la decorul naturalist şi unifică acţiunea într-un singur spaţiu scenografic, sobru, cu schimbări de decor la vedere. Se câştigă în modernism, dar se pierde ceva din culoare. Totuşi, atmosfera devine mai apăsătoare, mai apropiată de absurdul operei lui Eugène Ionesco.

Actorii

Mă aşteptam ca vijeliosul Tudor Chirilă să creeze un Bérenger agresiv, radical diferit de cel al lui Beligan. Surpriza este că păstrează modelul consacrat, pe care îl dezvoltă cu inteligenţă, forţă dramatică şi o avalanşă de reacţii subtile, instinctuale, raţionale, contradictorii. Scenă cu scenă, vraja tiranică a rinocerizării triumfă, iar Bérenger rămâne singurul om refractar manipulării şi turmei respective.

Spre deosebire de Ion Lucian, care crease un Jean oportunist, fin intelectual, Liviu Pintileasa compune un personaj gregar, camelenonic, versatil, antipatic şi strălucitor în metamorfoză. Scena transformării epidermice este impecabil jucată, textul fiind susţinut de o execuţie actoricească exemplară.

Logicianul (Dragoş Huluba) perorează abundent, excelent, în faţa unei populaţii gata oricând să accepte orice nou lider rinocerist. Grupusculul uman, bine organizat şi dezorganizat în acelaşi timp, trece prin multiple configuraţii scenice inspirate din realitate, sub coordonarea coregrafică şi regizorală fermă a lui Massaci.

Piesa devine o lecţie de dramaturgie a absurdului. Tensiunea creşte treptat; abstractul se amestecă organic cu concretul. Rinocerii apar indirect la momente potrivite, pe ecranul unui mobil gigant, într-o imagine scenografică puternică.

Daisy (graţioasa Andreea Alexandrescu) are o undă romantică bizară în relaţia cu Bérenger, omul solitar; scena rinocerizării ei treptate este fulminantă. (Sanda Toma, inconfundabilă, era, poate, mai „sexy”, dar altă epocă, altă estetică.)

Rinocerii de cartier, de birou, de nicăieri şi de peste tot sunt întruchipaţi cu patos şi expresivitate în scene grotesc-strălucitoare de către Alin Florea, alternativ cu Lucian Ionescu (Dudard, Băcanul), Lucian Pavel (Domnul Bătrân şi Domnul Papillon), precum şi Sorin Miron (Botard şi patronul cafenelei).

Expresiva Simona Stoicescu, în rolul Doamnei Boeuf, creează o apariţie simbol al pulverizării idioate a individului în faţa extremismelor colective, ceea ce nu se întâmpla în 1964. Personajul este absorbit de absurditatea şi gregarismul unei societăţi dominate de prostie suverană. În 1964, rolul avea doar accente tragicomice.

Domniţa Iscru, o veritabilă celebritate a cartierului artistic, serveşte cu candoare clienţii şi rinocerii expansivi, pe terasa teatrului absurdului, fără moarte.

Muzica şi efectele video completează o atmosferă sumbră, iar rinocerizarea devine aproape palpabilă. Decorul diferă total de cel din 1964, care avea o estetică franţuzească, cu balcoane, firme pitoreşti, în bistrou, magazine la doi paşi, pietoni la patru ace şi parfum de trei stele. În 2025, scenografia reflectă o concepţie filosofică unitară, cu decor sintezat şi esenţializat, care scade din farmecul parizian, dar creşte mesajul rinoceristic. Piaţa este sub formă de market urban, cu străzi adiacente pe care circulă rinocerii, spre groaza consternată a lui Bérenger, slujbaş mărunt, blazat şi comod în interpretarea lui Beligan şi mai viclean şi tenace în această versiune. În mica piaţă cu bănci se construiesc birouri şi spaţii de dormit, unde asistăm la operaţia de abisare a omului secolului al XX-lea, concomitent cu trecerea lui în fauna animalieră a epocii de piatră.

Concluzie

Un spectacol necesar, binevenit, dinamic, alegoric contemporan, bine calibrat, jucat cu frenezie, aplaudat de public, la care au asistat fiica marelui regizor Lucian Giurchescu, doamna Iarina Demian (mama lui Bérenger – Tudor Chirilă), şi un longeviv dramaturg, spectator şi cronicar, de 87 de ani.

Cronică de Dinu GRIGORESCU

(Foto: Anastasia Atanasoska)

Rinocerii

de Eugène Ionesco

Regia: Vlad Massaci
Scenografie, light & video design: Andu Dumitrescu
Coregrafie: Florin Fieroiu
Sound design: Vlaicu Golcea
Grafică afiş: Ioana Pîrvan
Asistenţa regie: Elena Tudorache
Asistenţă scenografie: Elena Moloşag

Distribuţia:
Bérenger – Tudor Chirilă
Jean – Liviu Pintileasa
Daisy – Andreea Alexandrescu
Dudard, Băcanul – Lucian Ionescu/ Alin Florea
Botard, Patronul cafenelei – Sorin Miron
Logicianul – Dragoş Huluba
Domnul Bătran, Domnul Papillon – Lucian Pavel
Gospodina – Mihaela Măcelaru
Băcăneasa, Doamna Boeuf – Simona Stoicescu
Chelneriţa – Domniţa Iscru

Producător: Teatrul de Comedie Bucureşti

Data premierei: 4 decembrie 2025