„L’homme jouit du bonheur qu’il ressent, la femme jouit du bonheur qu’il procure.” („Pe bărbat îl satisface plăcerea pe care-o primeşte, pe femeie o satisface plăcerea pe care o oferă.”) – Choderlos de Laclos, Legături primejdioase
Pentru că îndeplinesc (de aproape 5 ori!) cerinţa sine qua ba a admiterii în sala de spectacole, adică am peste vârsta acceptată de 16 ani, am fost să văd Mă numesc Ioana Darc, o piesă scrisă de Ilinca Stihi şi regizată tot de Ilinca Stihi. Este un trend dacă nu chiar o modă ca regizorii să-şi scrie propriile texte… sau poate chiar o necesitate spre unitatea de viziune a autorului cu a regizorului… Şi apoi, câtă încredere poţi să mai ai în textele clasice pe care le evită mai toată lumea (începând cu autorii manualelor de literatură!), şi manageri, şi regizori, şi actori… Marfă fumată, domnilor, avem nevoie de noutăţi!
Piesa Ilincăi Stihi porneşte de la o realitate tot mai răspândită – reconstrucţia fizică după o anumită vârstă (în piesă, 50 de ani, adică –după părerea medicului estetician – „cam târziu”). Reconstrucţie care nu înseamnă cârpeli pe ici, pe colo, ci o viziune holistică asupra traseului bisturiului din creştet până-n tălpi. Emoţii, muncă grea, costuri la fel – 10.000 de euro (achitabili şi în rate pe 10 ani!), dar şi succes estetico-social (aproape) garantat! Nu ni se spune nimic despre perioada de garanţie, dar…
Textul care conţine inserţii la obiect din marea literatură (Virginia Wolf, Jeni Acterian, Puşkin, La Bruyère, Talleyrand, Cântarea cântărilor…), dar şi date importante din istoria emancipării femeilor pe glob poate fi încadrabil şi în curentul feminist al gândirii actuale. Un curent absolut necesar şi util ca instrument de lucru în vederea atingerii acelui ţel încă îndepărtat (statisticile o dovedesc!) al democraţiei – egalitatea între sexe.
Dar cine să fie oare doamna (sau domnişoara) care se numeşte aproape ca Jeanne, eroina francezilor, înălţată la rang de sfântă? Şi dacă de la Jeanne la Ioana am coborât (unii ar zice – poate – că am urcat) vreo câteva sute de ani, de la D’arc la Darc am coborât doar un apostrof. Dar cum nu e nimeni de apostrofat pentru această mică schimbare, să trecem mai departe… Oare de ce Darc, dacă nu de la Jeanne d’Arc? Sau poate de la Mireille Darc, care a fost o actriţă frumoasă, talentată şi pe deasupra iubita (de cursă lungă a) lui Alain Delon?
Să începem cu ceea ce ar părea o concluzie a medicului estetician care, după o serie de intervenţii cu bisturiul (deci, oarecum invazive) asupra trupului de 50 de ani al domnişoarei Ioana, mulţumit de rezultat, proclamă: „Femeile sunt fiinţe hărăzite supunerii şi perfecţiunii. Femeia nu se ştie încă dacă este sau nu om, dat fiind că personalităţi importante ale istoriei s-au arătat sceptice în privinţa faptului că ar fi… oameni. Ce sunt atunci? Sunt existenţe fragile care trebuie ocrotite, având un rol hotărâtor în propagarea speciei. Iată de ce fiecare om (şi prin aceasta mă refer la bărbat) trebuie să se supună regulii de a lua în grijă o fiinţă de orientare feminină de la care să obţină cât mai mulţi moştenitori… Uneori, fiinţele feminine sunt dotate cu deosebite calităţi estetice, ceea ce le face foarte valoroase pentru proprietăţile viitorilor oameni pe care le vor zămisli. Femeia nu are nevoie de ambiţii, cariere, independenţă, toate acestea riscând să-i facă rău şi chiar să ducă la slaba rată de eficienţă a aparatului său reproducător. În acest spirit, iată primul prototip Darc. Femeia perfectă. Femeia care nu se mai amăgeşte că este om”.
E clar, ne-am lămurit, Darc este (doar) un prototip al femeii perfecte. Ar putea fi un fel de Evă mitocondrială, un început de linie genetică pentru femeile perfecte care vor popula Terra… şi care nu vor mai putea fi confundate cu acele fiinţe imperfecte – oamenii. Păăăi, chiar aşa ar fi să fie, dar iată că – cel puţin deocamdată – unele se mai amăgesc c-ar fi fiinţe umane şi mai şi vor să fie tratate ca atare. Hai, că au tupeu!
Ajunşi cu povestirea la experimentul femeia perfectă nu pot să nu amintesc că, la nivel mondial, au fost producţii artistice cam cu aceeaşi temă – femeia perfectă. Poate doar cu o nuanţă în plus: soţia perfectă. Proiectului Perfect wives, proiect prin care prin mijloace tehnico-ştiinţifice se obţineau soţii 100% perfecte (în eleganţă, în discreţie, în arta culinară, în arta prezenţei publice, dar şi în arta sexuală), i-au fost dedicate mai multe filme (unele şi cu continuări, mai mult sau mai puţin reuşite), toate pornind de la romanul lui Ira Levin, The Stepford Wives – Nevestele din Stepford. Cele mai cunoscute filme cu acelaşi titlu, The Stepford Wives, sunt cel din 1975, cu Katharine Ross (pe care am văzut-o şi în Butch Cassidy…), şi cel din 2004, cu Nicole Kidman, despre care nu mai trebuie să spun în câte filme bune a jucat. Sunt filme de-acum o jumătate de veac sau de peste două decenii, deci, există de multă vreme o astfel de preocupare, terminată în proiecte (aproape) horror… Pentru că nevestele perfecte sunt, de fapt, nişte păpuşi mecanice, blonde, cu ochi albaştri (pentru că Gentlemen Prefer Blondes, cum ne învăţa filmul cu Marilyn Monroe), frumoase şi docile. Exact ce-i trebuie unei societăţi serioase, curat patriarhale…
Textul Ilincăi Stihi mai scoate din repertoriul popular şi pune la dispoziţia publicului şi un repertoriu (laaarg!) de înjurături având ca temă acea fiinţă bună (de obicei), protectoare (în general), suavă (din când în când) – mama… Atenţiune! Cei mai slabi de înger să sară peste pasajul următor, foarte frivol şi indecent, în care Ioana „relatează” mulţimea de înjurături prin care românul (mediu?) îşi exprimă nemulţumirea faţă de ceva/ cineva, şi din care am preluat – pentru aducere aminte – numai o parte:
„f***-ţi maşina mă-tii, f***-ţi poliţistul mă-tii, f***-ţi şefu’ mă-tii, f***-ţi calculatorul mă-tii, f***-ţi cretinul mă-tii (întotdeauna apare unul care te ciupeşte de cur)!”.
Şi – de ce să nu recunoaştem – mult mai apetisant răsună o înjurătură neaoşă, birjărească, rostită cu elan de fete subţiri, intelectuale, cu buze fine, rujate, eventual retuşate şi ranforsate cu ceva umplutură pentru a fi mai cărnoase, mai voluptuoase…
Există – crede autoarea – o tendinţă de nivelare a statutului feminin: „dacă nu-nveţi să bei, o să fii o curvă ca oricare alta… dacă o femeie nu are un fizic perfect, e doar o curvă ca oricare alta… În baruri, discoteci, restaurante, umblă numai curvele”. Şi dacă tot bei, trebuie să te asiguri că „te ţin picioarele atât cât să-l duc pe tipu’ de-alături în siguranţă acasă. Astfel, el o să se simtă bărbat până la capăt, iar eu o să fiu o femeie de nădejde, numai bună de măritat”.
Dar… „O femeie cinstită n-are ce să caute singură la masă… Nu mai bine stai acasă, în casa ta, cu omul tău, ai grijă de ea, de el?… totul devine minunat…” …Adică la tine acasă, cu Bogdan al tău care „chiar dacă-ţi mai scapă câte o palmă, n-o să faci caz, ce mare lucru, e în firea lucrurilor, doar n-o să te superi pe cactus că are ţepi…”. Oricum o dai, se pare că într-un anumit mediu social, chiar dacă avansezi de la casieriţă la secretară, nu-i uşor să eviţi statutul de curvă… Ce să-i faci, aşa e mersul lumii, băieţii sunt doriţi încă de la naştere şi favorizaţi prin sisteme de învăţământ de promovări… Avem evidenţiate diferenţieri clare de sex încă din fragedă pruncie. Ne lămureşte chiar personajul Ioanei: „băieţii sunt albastru, maşini, puşti, cuţite, războaie… printre bănci, un pic retardaţi, dar geniali şi iubitori de ardei iuţi. Nu pare prea complicat să ai de-a face cu ei… doar că n-ai niciun subiect comun cu fetele: roz, fundiţe, păpuşi, prinţese, seturi de minibucătării, tocilare, dar proaste şi iubitoare de dulciuri…”. E clar, condiţionarea socială este nu doar izvorâtă din natural, ci şi din educaţia primită încă din primii ani…
În spectacol avem parte şi de un intermezzo cu proiectarea unei frumuseţi precum Keira Knightley în Anna Karenina, filmul cu vizionarea căruia Ioana a sărbătorit la cinematograf faptul că a fost „luată cu acte” de Bogdan. Tinerii căsătoriţi retrăiesc iubirea romanţios-rusească, într-o secvenţă răsturnată, în care Ioana este Vronski şi doctorul este o Anna foarte simpatică şi foarte îndrăgostită. O secvenţă scurtă în care vorbesc de dragoste, Italia, divorţ, copilul abandonat… Nimic despre gări, trenuri, locomotive… Un intermezzo, doar aşa, pentru a putea constata că şi-n alte epoci şi pe alte meridiane relaţiile între sexe nu erau tocmai echitabile, balanţa nu se înclina, ci de-a dreptul se prăbuşea sub greutatea purtătorilor de testicule + testosteron, femeia era fiinţa sacrificată.
Înaintea marii intervenţii chirurgicale, Ioana încă mai are reţineri, se teme de proceduri medicale şi financiare, de viitor, de ace, de datoria de 10.000 de euro. Oricum, e târziu să mai dea înapoi, zarurile au fost aruncate şi actele întocmite… Doctorul îi descrie un viitor roz în care datorită noii înfăţişări nu va mai achita vreodată vreo cină la restaurant… Va putea mânca tone de orez cu lapte (mâncarea sa favorită!) pe socotela cavalerismului masculin sedus de farmecul feminin. Operaţia se face şi doctorul crede că de data asta chiar s-a autodepăşit, bisturiul a lucrat mult şi (se pare, şi) bine: a făcut blefaroplastii, abdominoplastie, liftinguri, bichectomie, lipoaspiraţii, implant mamar… perfecţiune! (curat perfecţiune!, ar spune un prieten de-al nostru din Ploieşti – nu-i dau numele –, care a fost scriitor şi cârciumar…). Tot de la doctor mai aflăm despre cunoscutul fenomen al remanenţei cerebrale. Adică mintea refuză o perioadă să proceseze schimbarea produsă în trup… Dar, încet, încet, se rezolvă şi asta – fără vreo altă operaţie! –, mintea se dă pe brazdă, n-are încotro şi va pricepe ce s-a întâmplat… E inevitabil!
Echipa daviliană a experimentului Darc stihian
Mirela Dinu Popescu este după mulţi ani distribuită într-un rol de Prima donna pe un post pe care n-a jucat până acum, cu o excepţie: Cine este acest Ionesco?, acum vreo 15 ani (atunci împreună cu colega de scenă din Darc, Mirela Popescu). În general, a fost distribuită ca frumoasă romantică, în roluri de susţinere… pe care le-a acoperit cu brio. Dar poate că era prea frumoasă pentru a fi şi bună or fi gândit managerii şi regizorii de până acum ai teatrului piteştean. A dovedit prin acest rol al candidatei la bisturiu, dar şi la statutul de femeie perfectă (frumuseţea cere oarece sacrificii, nu-i aşa?) că poate etala fără probleme o gamă largă de trăiri, de sentimente, de stări sufleteşti. Are şi capacitatea de a trece dintr-o stare în alta, dar şi forţa fizică pe care o presupune un rol de o astfel de întindere. Oscilează (cu graţie şi cochetărie!) între tentaţia de a fi/ deveni perfectă şi frica de bisturiu (dar şi de dificultăţile achitării costurilor suitei de intervenţii de chirurgie plastică), între amintirile mai mult neplăcute ale experienţelor cu bărbaţii din viaţa sa şi grija şi duioşia cu care îşi îngrijeşte mama bolnavă de Alzheimer. Retrăieşte cu umor şi detaşarea experienţei de viaţă primele beţii şi primele relaţii cu băieţii… Are şi opinii clare: televizorul e de preferat pentru că „televizorul e mişcare, mişcare şi culoare, mişcare şi culoare şi sunet. Mult mai atractiv decât teatrul”. O fi ştiind ea ceva…
Mirela Popescu este mama bolnavă de Alzheimer sau de o formă ciudată a bolii care o aduce în starea de a avea amintiri selective, mai mult legate de bărbaţi/ băieţi. Încurcă cu graţie personajele, pe fiica sa o consideră când soţul, când fiul, când ginerele… Îi revin în minte secvenţe din anii ’80, crede că ascultă pe ascuns Europa Liberă, crede că mai sunt cozi la lapte şi se gândeşte să facă provizii că… dacă vin ruşii?! Şi trăieşte cu temerea că fiica sa ar putea rămâne gravidă… De-ale trecutului aduse în prezent şi amestecate cu pasiunea sa, ciorba cu perişoare pe care Ioana i-o serveşte lingură cu lingură, după ce-i pune babeţica… Ţintuită în fotoliu, Mirela Popescu găseşte resurse alternative de exprimare, variază debitul verbal, tonalitatea, mimica, mâinile sale capătă un grad mai înalt de expresivitate…
Cătălin Mirea ale cărui skills (mai ales competenţele muzicale) sunt – încă – insuficient exploatate e mai mult un critic de artă decât un chirurg estetician. Un estetician care vorbeşte cu pasiune şi patos despre frumuseţea trupului feminin (cu simţirea, simţămintele şi inteligenţa nu prea avem treabă, astea mai mult încurcă…) n-are cum să nu convingă de absoluta necesitate a intervenţiei de corectare (a micilor imperfecţiuni) o femeie care-şi doreşte să fie frumoasă. Şi poate nu doar aşa, de un pamplezir, inteligenţa artificială ne prezintă frumuseţi feminine aproape neverosimile, dar şi ciudate multiplicări ale acestora… Haideţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul ar putea fi porunca de căpătâi a unei noi Scripturi din epoca IA. Păăăi, femeie să fii şi frumoasă să-ţi doreşti să devii, mai că te-ai lăsa mângâiată de bisturiul domnului doctor, un adevărat domn, atât de şarmant, de ocrotitor, de curtenitor şi – mai ales – de convingător…
Spectacolul davilian este un interesant şi tentant mix de inteligenţe (care mai reale, care mai artificiale) şi talente care seduc spectatorul dornic de a vedea ceva nou, de a simţi ceva încă neexperimentat. Un spectacol care include şi imagini (chiar foarte frumoase!) procesate cu ajutorul inteligenţei artificiale (AI). Buzele construite de Imelda Manu sunt voluptuoase, promit senzaţii tari şi răsuflări gâfâite, de-ţi vine să cazi în păcat cu zidul sau ecranul (pânza, cartonul, ce-o fi, fiindcă nu l-am pipăit…); dacă ar mai ataşa şi sclipirea din pupile, seducţia ar lucra fără nicio şansă de rezistenţă, fie ea şi pasivă…
Cum spuneam mai pe la început de articolaş, există avantaje în coexistenţa în aceeaşi fiinţă umană (nu ştiu dacă perfectă) a autorului şi regizorului unui spectacol. Pentru că, ceea ce n-a ieşit perfect rotund din dramaturgie poate fi rotunjit din regie… Şi, aşa rotunjit, a ieşit un spectacol interesant, plăcut, o manieră nouă şi atractivă de a stabili un dialog cu publicul, de a atrage spectatorul în poveste. „Trăim din emoţii, nu din explicaţii“, susţinea devoratoarea de emoţii Anaïs Nin, o adevărată poetă a dragostei carnale, a dragostei pipăibile, înregistrabile şi filmabile, aceea cu gâfâieli şi sudori. Da, avem nevoie de emoţii, de senzaţii, de trăiri la tensiuni cât mai înalte… Poate că şi repetabila arie verdiană din La Traviata – Addio del passato nu vrea decât să sublinieze faptul că gata, am terminat-o cu trecutul imperfect şi plin de erori (neprovocate!) şi, chiar de acum, începem o viaţă nouă (aproape) perfectă! Hai succes! Urrraaaa!
Cronică de Cristian SABĂU, jurnalist, scriitor
Mă numesc Ioana Darc
de Ilinca Stihi
Regia artistică şi ilustraţia muzicală: Ilinca Stihi
Scenografia şi creaţia videoproiecţiei: Imelda Manu
Imagini procesate cu ajutorul inteligenţei artificiale (AI)
Distribuţia:
Ioana – Mirela Dinu Popescu
Mama – Mirela Popescu
Doctorul – Cătălin Mirea
Producător: Teatrul „Alexandru Davila” Piteşti
Data premierei: 18 octombrie 2024
Spectacol prezentat duminică, 18 mai 2025, în cadrul Festivalului Internaţional al Teatrului de Studio, de la Teatrul „Alexandru Davila” Piteşti
