Există în viața culturală românească un paradox pe care nimeni nu îl numește direct, deși toată lumea îl știe: intelectualii care strigă cel mai tare că vor Europa, că sunt pro Europeni, că vor standarde occidentale, salarii occidentale, că vor să aparțină civilizației liberale — sunt exact aceiași care, în clipa în care trebuie să aplice aceste standarde, dispar. Rămân discursul, nu practica. Rămâne eticheta pro-europeană, nu regulile după care funcționează orice instituție culturală serioasă din Vest. Iar cel mai clar loc unde se vede această contradicție nu este în politică, ci acolo unde e mai greu de recunoscut: în modul în care se acordă premiile literare.
Ce urmează nu este un atac la adresa literaturii române. Există scriitori români extraordinari, există cărți valoroase, există eforturi editoriale serioase. Ce urmează este o descriere precisă a unui sistem instituțional defect, al cărui preț îl plătesc tocmai scriitorii buni — cei care nu fac parte din rețelele potrivite.
I. Premiul care nu știe ce premiază
La orice premiu literar serios din Europa — Booker Prize în Marea Britanie, Prix Médicis sau Prix Renaudot în Franța, Preis der Leipziger Buchmesse în Germania, Nordic Council’s Literature Prize în Scandinavia — există un set de criterii clare și publice: cine poate intra în competiție, cine nu poate, cum se constituie juriul, ce conflicte de interese sunt interzise. Nu sunt recomandări. Sunt reguli cu consecințe dacă sunt încălcate.
La Booker Prize, de pildă, regulile de eligibilitate interzic explicit auto-publicarea: „Self-published novels are not eligible where the author is the publisher.” Mai mult, dacă autorul deține controlul asupra companiei care i-a publicat cartea, direct sau indirect, lucrarea este descalificată automat. Rațiunea este simplă și are la bază un principiu pe care orice om cu bun simț îl înțelege: un premiu literar validează valoarea unei lucrări, iar validarea presupune că cineva independent a spus „da, această carte merită să existe.” Un editor independent care își riscă banii și reputația publicând o carte este, prin definiție, un filtru de calitate. Prietenul care îți publică cartea la editura lui nu este un filtru — este un complice.
Uniunea Scriitorilor din România (USR) nu are astfel de criterii. Nu există nicio prevedere care să oblige membrii juriului să se recuze când evaluează cărți legate de rețeaua lor personală, editorială sau instituțională. Nu există nicio regulă care să definească ce este, de fapt, o „carte de dramaturgie” — ca număr de pagini, ca structură, ca relevanță artistică demonstrabilă.
II. Cazul de manual: editura juriului premiază autorul juriului
În iunie 2023, la Gala Premiilor USR pentru anul editorial 2022, la categoria Dramaturgie a fost premiat Horia Gârbea pentru volumul Ultima iubire a lui Cezar, publicat la Editura NEUMA din Cluj. Editoarea NEUMA era Andrea H. Hedeș — membră a juriului care a acordat premiul. Gârbea este colaborator permanent al revistei NEUMA, conduse de aceeași Andrea H. Hedeș. Când revista Rinocerul a semnalat public această situație, reacția instituțională a USR a fost nulă. Premiul nu a fost retras. Juriul nu a oferit nicio explicație. Însuși Nicolae Manolescu, președintele USR la acea dată, a declarat că personal nu ar fi acordat premiul lui Gârbea — dar nu a luat nicio măsură concretă.
Comparați cu orice festival de film din Europa: dacă un membru al juriului ar premia un film distribuit de propria lui companie, scandalul ar fi masiv și consecințele, imediate. La USR, tăcerea este răspunsul standard. Iar tăcerea înseamnă că regulile nu există sau că existența lor e decorativă. Doar dupa controversă a apărut o declaraţie că doamna Hedeş s-ar fi recuzat din procesul de jurizare – dar nu la premiere.
Nu este un incident izolat. Este simptomul unui sistem care funcționează pe baza unor rețele de afinități — prieteni care premiază prieteni, reviste care premiază colaboratori, edituri afiliate care se recomandă reciproc. Premiul USR pentru Dramaturgie nu face excepție, ci ilustrează regula.
III. Haosul de format: de la broșuri la cărţi de artă cu mai multe ilustraţii decât text, totul e „volum de teatru”
Dincolo de conflictele de interese, există o problemă și mai fundamentală: Premiul USR pentru Dramaturgie nu are o definiție clară a obiectului pe care îl premiază. O analiză a laureaților din ultimii 25 de ani relevă o variație de format care nu ar fi acceptată la niciun premiu literar serios din Occident.
În unii ani, premiul a mers către volume consistente, cu mai multe piese de teatru — lucrări cu substanță dramaturgică reală, cu un arc de creație vizibil. În alți ani, a mers către volume cu o singură piesă, uneori de dimensiuni reduse, publicată la o editură cu vizibilitate minimă, fără nicio dovadă că textul a fost supus vreunui proces de validare externă. Au existat ani în care volumele premiate aveau mai multe pagini de prezentare grafică, prefață și postfață decât text dramatic propriu-zis.
Disparitatea de gen este la fel de revelatoare: din cele 21 de premii de teatru acordate între 1997 și 2024, o singură femeie a fost laureată. Nu pentru că femeile nu scriu dramaturgie în România — există un val puternic de dramaturgie feminină – ci pentru că juriile, compuse predominant din bărbați cu afilieri instituționale cunoscute, tind să reproducă aceleași rețele.
Matei Vișniec — dramaturgul român cu cea mai mare prezență internațională, cu piese traduse în peste 30 de limbi, montate la Théâtre du Rond-Point din Paris, la Piccolo Teatro din Milano, la Young Vic din Londra, la Teatrul Stary din Cracovia — a primit premiul USR pentru Dramaturgie de trei ori (1999, 2002, 2007). Lucru firesc, dat fiind calibrul operei. Dar premiul dat lui în 2007 a mers alături de premii, în alți ani, acordate unor volume de o singură piesă, scurtă, de la edituri cu tiraj de câteva sute de exemplare, fără nicio recepție critică documentată. Criteriile de selecție, dacă există, nu sunt publice și nu sunt aplicate consecvent. Se schimbă de la anla an pentru a favoriza pe cine trebuie să ia premiul (sau indemnizaţia de merit) în funcţie de cine trebuie să iasă. Din acest motiv din ce mai multe edituri şi autori au încetat să-şi mai trimita volumele, preferând alte concursuri.
IV. Ce înseamnă, concret, un premiu literar european
Un premiu literar european nu este un simplu gest de recunoaștere. Este o instituție cu reguli. Iată ce înseamnă asta în practică, la premiile cu adevărat respectate:
Criterii de eligibilitate publice și obligatorii. Nu poți candida cu o carte publicată de o editură controlată de tine sau de un afiliat direct. Nu poți candida dacă editura ta sau editura unui prieten (din juriu sau nu) ți-a publicat cartea. Booker Prize descalifică automat cărțile auto-publicate sau publicate prin aranjamente în care autorul controlează editorul.
Declarații obligatorii de conflict de interese. Orice jurat care are o relație editorială, financiară sau de colaborare directă cu un autor nominalizat se recuză automat înainte de deliberare. Nu după ce scandalul devine public.
Definiție minimă a obiectului premiat. Un premiu pentru „cea mai bună carte de dramaturgie sau teatru” trebuie să definească ce este o carte de dramaturgie eligibilă: număr minim de pagini de text dramatic (nu prefețe, postfețe sau ilustrații), număr minim de piese sau cel puțin un criteriu de substanță — o piesă de lungă durată, demonstrabil de teatru.
Jurii cu mandate rotative și reguli de incompatibilitate. Un jurat nu poate evalua aceeași categorie mai mult de doi ani consecutiv. Juriile nu sunt constituite din membrii instituției care acordă premiul, ci din critici și specialiști externi, fără funcții în USR.
Motivații publice ale deciziei. Orice premiu serios publică motivele pentru care juriul a ales lucrarea câștigătoare, nu doar numele câștigătorului. Justificarea este parte din actul cultural, nu o formalitate.
Drept de contestație cu procedură clară. Dacă un autor, editor sau cititor consideră că regulile au fost încălcate, există o procedură de contestare cu termen de răspuns obligatoriu din partea instituției.
V. Propuneri concrete pentru un sistem funcțional
Schimbările necesare nu sunt complicate. Sunt, de fapt, banale pentru orice sistem cultural european funcțional. Faptul că par revoluționare în contextul românesc spune tot ce trebuie spus despre starea actuală a instituției.
- Regulament public cu criterii de eligibilitate stricte. Orice carte care candidează la Premiul USR pentru Dramaturgie trebuie publicată de o editură independentă față de autor și față de membrii juriului. „Independentă” înseamnă că nu există relație de proprietate, de angajare, de colaborare editorială directă sau de afiliere instituțională comună în ultimii trei ani. Această regulă trebuie să fie în scris, publică, și să aibă consecințe clare dacă este încălcată: descalificarea automată a lucrării și, dacă membrul de juriu nu s-a recuzat voluntar, excluderea sa din juriile viitoare.
- Definiție minimă a categoriei „Volum de Teatru”. Premiul „Ion Luca Caragiale” al Academiei Române pentru dramaturgie premiază explicit o singură piesă. Dacă USR acordă un premiu pentru „volumul de teatru” — nu pentru piesă — trebuie să existe un standard care să justifice această distincție. O carte de dramaturgie eligibilă la Premiul USR trebuie să conțină minimum 80 de pagini de text dramatic propriu-zis — exclus aparatul critic, prefețele și ilustrațiile — și, în niciun caz, nu poate consta dintr-o singură piesă scurtă. O singură piesă are deja un premiu al ei. Volumele cu o singură piesă de teatru scurt, sub 50 de pagini de text, nu trebuie să fie eligibile la această categorie, ci eventual la o categorie separată de „teatru scurt” sau „miniatură dramatică”.
- Jurii cu expertiză documentată în teatru. Juriul pentru Dramaturgie trebuie să includă obligatoriu cel puțin un dramaturg activ cu piese montate în teatre profesioniste, cel puțin un critic dramatic cu activitate publicată în ultimii doi ani și cel puțin un director de teatru sau dramaturge al unui teatru național sau municipal. Criticii literari fără specializare în teatru pot fi membri, dar nu pot constitui majoritatea juriului.
- Criteriu suplimentar de recepție scenică. Fără a fi obligatoriu (pentru că există dramaturgi importanți care scriu piese pe care teatrele românești nu le montează din lipsă de curaj, nu din lipsă de valoare), montarea teatrală trebuie să fie un criteriu explicit în motivația juriului. Dacă o carte premiată nu a fost montată nicăieri, juriul trebuie să explice de ce consideră că merită premiul în absența validării scenice.
- Publicarea integrală a procesului de deliberare. Lista completă a lucrărilor intrate în competiție, cu editurile lor, trebuie publicată înainte de deliberare. Lista scurtă trebuie publicată cu cel puțin două săptămâni înainte de gală. Motivația câștigătorului — nu un laudatio ceremonial, ci o justificare tehnică a deciziei — trebuie publicată în maximum 48 de ore de la acordarea premiului.
- Aplicând retroactiv aceste criterii, o parte din premiile şi nominaliările acordate din 1990 încoace ar fi descalificate.
VI. Europenismul nu e o etichetă
Există o vorbă nescrisă în mediul cultural românesc, care funcționează ca scuză universală: „Da, dar e altfel la noi.” Înseamnă că regulile europene sunt bune pentru alții, că sistemul nostru are o logică proprie, că înainte de reguli contează relațiile – sau lipsa lor. Este exact gândirea pe care o reproșăm clasei politice și pe care o tolerăm cu bunăvoință în clasa intelectuală.
Un premiu literar finanțat din bani publici — și Premiul USR este sponsorizat de Ministerul Culturii, valoarea premiului pentru Dramaturgie fiind de 10.000 de lei — nu este proprietatea unei comunități de prieteni. Este o instituție publică cu responsabilitate față de contribuabilii care o finanțează și față de scriitorii care concurează cu bună credință. Faptul că sistemul actual îi avantajează pe cei din rețele și îi penalizează pe cei din afara lor nu este o problemă minoră de protocfol. Este o problemă de integritate instituțională.
România literară (nu revista omonimă ci simbolic) nu va deveni europeană prin discursuri despre valori occidentale ținute la simpozioane finanțate din fonduri europene şi turniruri de poezie ţinute în străinătate. Va deveni europeană în clipa în care instituțiile ei culturale vor funcționa după regulile pe care le reclamă altora: transparență, criterii publice, conflicte de interese declarate și sancționate, jurii competente și independente.
Un premiu acordat fără reguli clare nu este un premiu. Este o distribuire de favoruri cu hârtie cu antet.
Revista Rinocerul
