Ce se întâmplă oare LA CÂŢIVA OAMENI DISTANŢĂ DE TINE?

Salutăm o premieră absolută românească la TNB – profundă, originală, emoţionantă

0
2035

Radu Afrim extrage din nou aur teatral, de data aceasta din dramele de zi cu zi ale două familii bistriţene aflate la doar câţiva oameni distanţă de noi, scrise cu măiestrie de poetul, prozatorul şi dramaturgul bistriţean Dan Coman, pe care l-a mai montat cu succes (Inimă şi alte preparate din carne de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, premiul UNITER 2021, pe care nu l-am văzut). Este un spectacol poetic şi plin de emoţie despre două familii destrămate de migraţie, reunite prin WhatsApp şi vizite sporadice, afectate de traume ascunse pe care nu le spun nimănui.

În ambele poveşti, motorul principal şi sufletul familiei este o mamă, prima (o minunată Natalia Călin) care şi-a crescut cu greu doi copii, adulţi acum, fata măritată în SUA (Flavia Giurgiu) şi fiul (Marius Manole) rămas în ţară şi bântuit de patima jocurilor de noroc (păcănele), după ce a rămas văduva unui soţ violent; cea de-a doua (Mirela Oprișor), o mamă plecată în Austria să aibă grijă de o femeie de 98 de ani, care lasă în urmă un fiu (Stefan Iancu) pe care îl iubeşte şi un soţ alcoolic şi mai în vârstă (Marius Bodochi) pe care nu-l mai iubeşte de mult. Căsătoria clasei mijlocii este privită ca un rău necesar (până la un punct) pentru a avea copii sau pentru a obţine greencard-ul, în care bărbaţii funcţionează ca nişte personaje mediocre, dezamăgitoare, uneori abrutizate, alteori comice, iar soţiile ca obiecte de uz discreţionar al acestora, în pat şi dincolo de el, simţindu-se deprimate şi cam îngropate de vii. Atât familia, cât şi libertatea au un preţ scump. Un subiect ofertant pentru femeile care se pare că formează cel puţin 60% din oamenii care merg la teatru.

Ca multe din spectacolele lui Afrim, şi acesta este axat pe o idee, în care textele dramatice figurează ca un suport ilustrativ al acesteia şi mai puţin ca piese de teatru de factură unitar-clasică. Nu există o intrigă propriu-zisă, nu se întâmplă nimic spectaculos, clar, cel mult o scurtă întoarcere acasă a copiilor care au zburat deja din cuib şi care se chinuie să îşi facă un rost aşa cum pot. Totul este la nivel de speranţă, nostalgie, amintire, de secrete şi răni ascunse din copilărie, de adevăr şi minciună şi, nu în ultimul rând, de închipuire. Multe din discuţiile dintre „aici şi acolo” au loc pe WhatsApp, exact ca în viaţa reală, evadările au loc pe Spotify, în universul sonor minunat creat de Afrim, populat de nume de la The Cranberries la Bruce Springsteen, iar viaţa propriu-zisă se petrece între dormitor şi bucătărie.

Comparativ cu marele apartament bucureştean din Repetiţie pentru o lume mai bună, desfăşurat spectaculos pe orizontala scenei mari a TNB, aici totul este esenţializat şi simplificat pentru scena Studio (felicitări scenografelor Sabina şi Bianca Veşteman!).

Satul contemporan sau mica provincie românească este un subiect salutar care apare rar pe scenele teatrelor, şi atunci cu tuşe groase, chiar vulgaritate. Din fericire, montarea lui Radu Afrim tratează acest subiect cu rafinament şi o iscusinţă regizorală desăvârşită care atinge toate notele sufletului, arătându-ne, aşa cum am crezut întotdeauna, că se poate şi altfel. Radu Afrim este un regizor de admirat pentru faptul că nu coboară niciodată ştacheta artistică, indiferent unde şi cu cine montează, şi nici nu încetează să exploreze teritorii artistice noi. Adică o raritate într-o piaţă teatrală care reîmpachetează ad nauseam şi fără prea multă glorie aceleaşi texte clasice sau succese comerciale occidentale. Cum spunea recent Tony Robbins în workshopul Time to Rise, „the path of least resistance will keep you safe but never make you strong, happy and proud”.

Totuşi, orice artist adevărat are un stil şi, la un moment dat, lucrurile care îl fac deosebit pot să fie şi cele care încep să-l limiteze. Cum nu i-am văzut toate spectacolele lui Afrim (decât cele din ultimul an), nu pot să pun ultima premieră de la Sala Studio a Teatrului Naţional din Bucureşti într-un context mai larg şi să observ dacă şi în ce măsură regizorul (şi autorul) se autocitează sau repetă teme şi modalităţi anterioare. Las acest gen de comparații criticilor mai familiari cu spectacolele lui Afrim. Mie personal, prima parte cel puțin, mi s-a părut genială.

Natalia Călin şi Marius Bodochi

Revelaţia spectacolului La câţiva oameni distanţă de tine este actriţa Natalia Călin, care ne-a delectat cu accentul ei ardelenesc, prospeţimea artistică şi timing-ul comic impecabil în rolul primei mame, văduvă cu doi copii.

De asemenea, Marius Bodochi, excepţional şi de nerecunoscut în rolul comic al unui poliţist ieşit la pensie, cu o mustaţă ca pe vremuri, căruia îi place să cânte la nunţi şi care doreşte, respectuos, să-şi refacă viaţa.

Marius Bodochi

Cum în ultimul timp, domnul Bodochi s-a distins în roluri dramatice de taţi, a fost o plăcere să-l vedem într-o ipostază nouă, comică, fără niciun cabotinism sau stridenţă. De fapt, se spune că pentru un actor este mult mai greu să facă comedie (de calitate) decât dramă. Radu Afrim îşi priveşte personajele cu bunăvoinţă, speculând stângăciile provinciale pentru a potenţa umorul, dar fără cinismul din Muntenia, cu bonomie şi dragoste de oameni.

În privinţa lui Marius Manole, un actor care menţine atâtea roluri principale (18 listate doar la TNB), încât ne minunăm de capacitatea lui de a le memora şi interpreta la superlativ, fără nicio greşeală, ar fi părut că e greu să-i mai descoperim noi faţete. Dar iată că în spectacolul lui Radu Afrim, pe lângă rolul mai previzibil de fiu sensibil şi neintegrat social din cauza pasiunii sale pentru păcănele (care i se potriveşte ca o mănuşă), Marius Manole interpretează şi două mici roluri comice de compoziţie care aruncă sala în aer.

Marius Manole

Foarte reuşit şi modern a fost şi cuplul tinerilor din prima piesă, Eliana (Flavia Giurgiu) şi soţul ei american, Christopher (Ştefan Iancu), prima neadaptată şi în depresie după ce a emigrat, dar fără intenţia de a se reîntoarce, cel de-al doilea, o parodie a americanului tipic, obsedat de sex şi violenţă, dar, de fapt, băiat bun. În partea a doua, Ştefan Iancu a avut un rol cu totul diferit, cel al fiului sensibil abandonat de mama care a plecat la muncă în Austria de opt ani, singura persoană din viaţa lui cu care poate vorbi despre orice şi pe care o iubeşte, un rol dramatic, întunecat şi tulburător.

În prim-plan, Ştefan Iancu şi Mirela Oprişor

Revenind la cele două piese scurte care alcătuiesc acest spectacol-coupé, prima este mai lungă şi mai complexă, dar şi mai comică şi dinamică. M-a lăsat cu regretul că nu a fost dezvoltată încă puţin pentru a alcătui o piesă de sine stătătoare, gen Menajeria de sticlă a lui Tennessee Williams, dar evident originală şi aplicată familiei contemporane româneşti. Mi s-a părut că oferă un nucleu genial care îmbină diverse planuri şi cadenţe, oferind o dantelărie de accente comice, lirice şi onirice, puse în valoare minunat de fantezia lui Radu Afrim şi a întregii echipe artistice. Textul abundă în pasaje foarte frumoase din punct de vedere literar, alături de situaţii comice şi dramatice pregnante care curg pe nesimţite din real în imaginar şi invers. Cea de-a doua piesă este mai scurtă şi mai întunecată, despre salvarea mamei care aduce cu sine pierderea fiului. Regizorul Radu Afrim a presărat în ambele piese câteva momente suprinzătoare de un comic exploziv.

Aşadar, în La câţiva oameni distanţă de tine există lumi întregi care merită descoperite, văzute şi auzite, tensiuni între părinţi şi copii cu care ne putem cu toţii identifica, năzuinţe la care putem cu toţii vibra. Este un spectacol profund, original, emoţionant, strălucit realizat şi relevant pentru ziua de azi.

P.S. Ar fi util ca în cazul premierelor absolute, teatrele să ofere criticii şi textele pieselor.

Cronică de Alexandra ARES

(Foto: A.A.)

La câţiva oameni distanţă de tine

de Dan Coman, regia: Radu Afrim

Spectacolul este o coproducţie TNB — Centrul Cultural „George Coşbuc” Bistriţa

Distribuţia:

Story 1: Marius Manole, Natalia Călin, Flavia Giurgiu, Marius Bodochi, Ştefan Iancu, Mirela Oprişor    

Story 2: Marius Bodochi, Mirela Oprişor, Ştefan Iancu, Marius Manole

Durata:

2 h 20 min / Pauză: 15 min

Cumpără bilete

Alexandra Ares
Alexandra Ares este critic de teatru, dramaturg, romancier, scenarist şi producător de televiziune, născută în România şi naturalizată în SUA, unde a trăit 20 de ani. Are un doctorat în teatrul american contemporan şi studii de teatrologie la UNATC. De asemenea, are o specializare în Foreign Policy şi Global Political Economy la London School of Economics. A lucrat ca realizatoare la Redacţia Teatru a TVR (emisiunile „Gong”, „Scena”, „Maeştrii teatrului românesc”), corespondent TVR la New York, producător de ştiri interne la CBS News din New York, director de comunicare la ONU şi Programul ONU pentru Dezvoltare etc. Este autoarea, printre altele, a romanelor „Visătoarele” şi „Viaţa mea pe net” (Polirom), a cărţii de analiză dramatică „Sam Shepard: Rebelul rigorii mortale” (Tracus Arte), a colecţiei de piese „Teatru românesc contemporan” (Editura Academiei Române), care a fost nominalizată la Premiile Uniunii Scriitorilor din 2023. Spectacolul ei, „Frumoasa adormită şi trezită”, a fost nominalizat la Premiile UNITER pentru cel mai bun spectacol radiofonic (regia: Diana Mihailopol). Comedia ei, „O bunică de milioane”, scrisă în colaborare cu Dinu Grigorescu, se joacă la Teatrul Dramaturgilor Români din Bucureşti. În 2023, a avut câteva spectacole-lectură şi la New York. Este membru al Comitetului de conducere al Filialei Bucureşti – Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor din România şi membru UNITER. A fost membru al PEN New York. Este câştigătoarea premiilor Next Generation Indie Awards (NYC) şi Readers Favorite (Miami), finalista premiilor BOTYA Awards (Chicago) şi laureata premiului Filialei Bucureşti – Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor din România. www.alexandra-ares.com www.fundatiaspiritromanesc.ro