Frenezia comediei postrevoluţionare a fost total justificată de sentimentul libertăţii absolute, urmare a unei revoluţii incontestabile la care am participat direct, fără să ocup prim-planul. Eu, de fapt, mă aflam în revoluţie încă din 1975, când scrisesem împreună cu Tudor Popescu Nuntă cu dar, mai ales atunci când am călcat pragul Teatrului de Comedie cu satira absurdă Margareta neagră, care a devenit ulterior Ciripit de păsărele, titlu atât de domestic şi „nepericulos”.
Piesa a stârnit o furtună de obiecţii încă de la Direcţia de Cultură a Capitalei, instituţie în care lucram ca jurist, şi mi s-a întâmplat ceea ce nu i s-a întâmplat nimănui: o negare absolută, nu doar a valorii piesei – care, până la urmă, m-a consacrat ca limbaj şi succes –, ci un tir de artilerie grea, guvernat de revista oficială Teatrul, care mă desfiinţa şi ca talent, afirmându-se că „nu sunt nici măcar o promisiune”. Aşa ceva nu i s-a întâmplat nimănui!
Dar, aşa cum îmi spunea Mircea Ghiţulescu, eu nu semăn cu nimeni, oricâte eforturi comparative, binevoitoare sau răuvoitoare, s-ar face.
Era un protest intuitiv în acest „ciripit” misterios al unor păsări care acopereau fiinţa umană surprinsă în cadrul ei domestic. Personajele nu aveau identităţi sociale precise, pluteau într-un abstract şi într-un absurd extrem de deranjant la data respectivă. La debut nu tai aripile debutantului, încerci să-l ajuţi, dar, cu toate încercările de a fi masacrat, m-a afirmat.
Niciuna dintre piesele şi comediile mele anterevoluţionare nu a fost obedientă, nici prin personaje, nici prin replici, nici prin concesii evidente, ci doar printr-o abilă autocenzură a limbajului şi a manierei de a-l pune în evidenţă scenic.
Teatralitatea textelor mele, lipsite de paranteze generoase şi de consideraţii explicative, s-a confirmat imediat pe scenă, atât cu monştrii sacri de la Teatrul de Comedie, cât şi în montări de valoare medie, pe care nu le puteam controla. După trei ani de Ciripit, piesa mea se afla pe locul doi în popularitate la căminele Grozăveşti, unde studenţii se băteau pentru bilete.
Drepturile de autor au fost cu totul remarcabile pentru un dramatug care nici măcar nu era membru al Uniunii Scriitorilor şi nu venea nici din literatură sau din redacţiile culte ale revistelor simandicoase. Nu aveam nici mentori şi nici aliaţi. Mă bazam pe instinct şi pe pofta de a scrie sub o cenzură nemiloasă şi o autocenzură oportunistă, în sensul că mă opream acolo unde ştiam că pot fi oprit şi chiar „decapitat”.
Nici originea socială, extrem de importantă în epoca comunistă, nu era de partea mea. Am avut şanse. Evident, şansa mea s-a numit, în primul rând, Lucian Giurchescu, aflat în apogeul regizoral, după spectacole uriaşe montate în epocă, printre care şi Rinocerii lui Eugène Ionesco.
Bizar, nu am discutat niciodată despre text. Doar ştiam că îşi doreşte să-l monteze şi, după ce a fost respins cu brutalitate de cenzorii municipali şi guvernamentali, a reuşit să impună montarea piesei. Abia în 2017, la Bookfest, foarte economic în cuvinte, în timp ce îmi dădea un autograf, mi-a spus că a meritat şi că merit succesul.
Piesa a fost montată de Sanda Manu, pentru că regizorul Giurchescu plecase în Danemarca pentru şase luni şi ştia că nu se va mai întoarce.
Am practicat un comic subtil şi prudent, fără să mă depărtez o secundă de adevărurile vieţii. Acolo unde nu am putut să mă exprim liber, am apelat la alegorie. Iar piesa jucată la Brăila, Plimbare cu telescaunul, unde l-am cunoscut pe Ion Cocora şi la care a fost prezentă toată floarea cea vestită a teatrului românesc, a demonstrat că Ciripitul nu a fost doar o singură piesă, ci un limbaj generalizat în tot ce am scris pentru scenă.
Scriu aceste rânduri pentru cartea mea autobiografică, Hipnoza comediei, şi sunt obligat să depun mărturie nu din afara timpului, ci din interiorul lui, care, pentru mine, din fericire, încă nu a expirat.
Avem modelul lui Ion Luca Caragiale. Curajul său satiric s-a oprit la nivelul unui consiliu judeţean de astăzi, el nefiind lăsat să urce mai sus şi intuind această barieră. Atât O noapte furtunoasă, cât şi fluierata piesă D-ale carnavalului, considerate azi capodopere ale dramaturgiei româneşti, au fost minimalizate, masacrate şi evitate.
Înaintea lui Nenea Iancu, Vasile Alecsandri satiriza limbajul eteroclit, franţuzit, din epocă, dar nu ataca vârful societăţii.
În perioada comunistă, Teodor Mazilu a modificat limbajul tradiţional, fiind ostil dramaturgiei de succes a lui Aurel Baranga, construită în perioada stalinistă, în care fostul regim se simţea confortabil. Nu i se poate însă nega talentul, comicul şi forţa satirică, dovadă că este jucat şi astăzi, după o pauză, pentru că, uneori, posteritatea face dreptate.
Teodor Mazilu s-a oprit la nivelul satiric al directorilor de întreprinderi comuniste, care se comportau ca nişte capitalişti. Nu a mers mai sus, nu i s-a permis. Geniul monologurilor sale a ţinut locul acţiunii, care nu a fost niciodată clasică.
Ion Băieşu, fost elev al Şcolii de Literatură, deci cu facilităţi de afirmare, s-a impus prin epicul pieselor sale şi ar trebui să rămână în istorie cu Dresoarea de fantome şi teatrul lui suprarealist, nu cu Preşul.
Dumitru Solomon, un fin şi rafinat dramaturg, a folosit fundamente istorice şi alegorice permisibile de cenzură, garantând accesul în zone incomode ale societăţii în comediile sale de succes.
Cel mai vehement dramaturg al anilor ’80, respins inexplicabil în anii ’90, a fost bunul meu prieten Tudor Popescu, autor a peste 90 de comedii, dintre care multe mi-au fost citite în premieră absolută chiar la el acasă. Concurs de frumuseţe, care la prima lectură nu i-a plăcut prea mult lui Valentin Silvestru, criticul fundamental al perioadei, s-a dovedit a fi o satiră distrugătoare a cultului personalităţii şi a slugărniciei mizerabile, la care, din păcate, ne întoarcem treptat şi abil în zilele libertăţii noastre tot mai sofisticate.
Înainte de ’89 existau bariere peste care nu puteai trece, iar acum au început să se planteze alte bariere, ca să nu poţi devia, sub nicio formă, de la „calea cea justă” a vremurilor noastre.
Singura perioadă liberă de orice fel de cenzură ideologică, politică sau administrativă a fost cea a anilor ’90, cu prelungire până în 2010, despre care mă voi referi în volumul al doilea al autobiografiei mele teatrale, care cuprinde şase decenii de existenţă sub hipnoza comediei.
Dinu GRIGORESCU
(Foto generată cu AI)
