Vineri, 18 februarie 2022, Teatrul Național Radiofonic a împlinit 93 de ani de existență.
În data de 18 februarie 1929 se transmitea prima piesă de teatru la microfon, Ce știa satul de Ion Valjan, avându-i în rolurile principale pe Maria Filotti şi Romald Bulfinski de la Teatrul Naţional din București. Valjan, care se considera ucenicul lui Caragiale, era un autor cu mare audiență la public, excelând în piese într-un act. Lovinescu îl gratula cu calificativul „umoristul nostru cel mai bun, cu o notă de finețe și de observație”. Alegerea repertorială era, în context, inspirată, piesa având reale virtuți radiofonice prin intriga deloc complicată şi verva dialogului.
În privinţa teatrului la microfon, Radio România nu era în întârziere faţă de Occident. Radio Paris transmitea primele spectacole de teatru radiofonic în aceeași perioadă, în iarna lui 1928, fapt menționat de revista „Radio”.
Se punea, desigur, încă de la început, problema specificului teatrului cu unică dimensiune: repertoriul, adaptările radiofonice ale pieselor scrise pentru „teatrul pe scândură”, apariţia autorilor care să scrie special pentru teatrul radiofonic, regizori specializaţi, actori cu voci radiogenice, dinamică şi culoarea vocilor, posibilitatea de a realiza, cu mijloacele vremii, decorul sonor, nu în ultimul rând lipsa unui studio dotat pentru teatrul radiofonic.
În iunie 1929, la o şedinţă a Comitetului programelor radiofonice, Tudor Vianu afirmă tranşant că „teatrul radiofonic trebuie să devină un adevărat Teatru Naţional”. Se avea în vedere în primul rând audienţa emisiunilor de teatru la microfon, dar şi trăsăturile subsumate noţiunii de teatru naţional, pe care scena undelor le poate satisface întru totul, de la exigenţele repertoriale la distribuţii ideale, reunind cei mai valoroşi actori ai momentului.
Până la introducerea benzii de magnetofon (1948), teatrul radiofonic se difuza în direct. În deceniile al patrulea şi al cincilea, unele spectacole se înregistrau pe discuri, în acelaşi timp cu transmiterea lor în direct, fapt uzual şi pentru alte emisiuni, mai ales culturale (conferinţe, interviuri etc.), pe care şefii programelor le considerau importante. Din păcate, discurile cu teatru radiofonic din acea perioadă nu s-au păstrat decât, poate, în foarte mică măsură în arhive sau la colecţionari. Cele două decenii, 1929 ‒ 1948, constituie o lungă istorie de reuşite atât în privinţa îmbogăţirii repertoriului, a calităţii radiofonice a interpretării şi a regiei (un loc de frunte revenindu-i lui Victor Ion Popa), dar şi de perioade aproape dramatice pentru continuitatea emisiunilor de teatru radiofonic. În paralel cu piesele difuzate din studio, se transmiteau în direct spectacole de pe scenele teatrelor.
Dintre primele înregistrari pe bandă magnetică (1948 ‒ 1951, perioadă în care se difuzau atât piese în direct, cât şi înregistrate), a rămas un număr infim. Cel mai vechi spectacol de teatru radiofonic înregistrat pe bandă, care se păstrează în Fonoteca Radioului, datează din 1951, Hagi Tudose de Delavrancea, în regia lui Ion Şahighian, data difuzării în premieră fiind 25 martie 1951.
