Casa de la ţară de Donald Margulies este una dintre ultimele piese americane serioase de succes din perioada apusă de „neutralitate teatrală” când piesele de teatru nu erau citite de un comitet de persoane care semnează cu pronumele preferate (she/he/they etc.) în semn de solidaritate cu persoanele „trans”; când piesele ce ajungeau pe scenă nu erau cenzurate pentru corectitudine politică şi nici montate cu condiţia existenţei unei diversităţi (sexuale şi rasiale) adecvate. Este o piesă complexă, cu ecouri din „Unchiul Vania” şi „Pescăruşul” lui Cehov, dar şi din filmele „The Big Chill” (1983) şi „Sunset Boulevard” (1950), cu multe teme umane şi artistice care se suprapun. Ca mai toate dramele americane, este o dramă despre familie, de data aceasta o familie artistică a unei mari vedete de Broadway, Anna Patterson (Maia Morgenstern), care se reuneşte pentru un festival de teatru în casa ei din oraşul Williamstown, Massachusetts, la un an după moartea fiicei sale favorite, un fost star de cinema. Adevărata dramă a Annei este însă că se află la finalul carierei şi nu mai are rolurile pe care şi le doreşte. Aşa cum Norma Desmond, starul filmului mut din „Sunset Boulevard” spunea: „Sunt mare. Filmele au devenit mici”, Anna Patterson spune: „Nu există stele de Broadway, dragă. Nu mai sunt. Oh, sunt stele pe Broadway, dar nu sunt stele de Broadway”.
Spectacolul lui Claudiu Goga începe lent şi-şi găseşte mai greu ritmul şi stilul. Un răsărit de soare însoţit de muzică atractivă ne dezvăluie scenografia cam neatractivă (Corina Grămoşteanu) a unei case de ţară care aglomerează stiluri contradictorii: masa şi scaunele de sufragerie din nichel cromat cu aspect corporatist, mobila din living veche şi delapidată, greu de imaginat în casa unui star de Broadway, cu o canapea de lemn incomodă pe care nu ar dormi un star hollywoodian, o uriaşă scară interioară metalică curbată ce pare împrumutată din altă piesă şi o faţadă minimalistă ce pare că aparţine şi ea unei alte case. Îşi fac apariţia faimoasa actriţă Anna Patterson (Maia Morgenstern), într-un costum masculin gri şi o cămaşă oranj care nu o avantajează şi nici nu se potrivesc cu ideea de sirenă mondială a teatrului, şi nepoata ei, adolescenta Susie (Maruca Băiaşu), într-o rochie neagră, gen furou, ce vrea să indice doliul după mama ei, dar e total nelalocul ei dimineaţa, într-o casă de ţară. Urmează două scene în care cele două actriţe nu au deloc chimie şi jocul e exterior. Maruca Băiaşu şarjează şi e cam fadă, iar Maia Morgenstern, deşi are o voce puternică cu dicţie impecabilă, e masculină şi metalică. Spectacolul creşte şi începe să ne intrige odată cu apariţia lui Michael, marele star de cinema (suav şi persuasiv în interpretarea de clasă a lui Gavril Pătru), şi, în fine, izbucneşte cu apariţia ratatului Elliot, fiul Annei şi unchiul lui Susie, pe care talentul exploziv al lui Marius Manole îl transformă în adevăratul motor al dramei.
Premiera americană de la Manhattan Theater Club pe care am avut plăcerea să o văd în 2014 la New York fusese un vehicul pentru marea vedetă de Broadway Blythe Danner, o actriţă graţioasă şi seducătoare, cu o mare versatilitate a registrelor, un fel de Valeria Seciu a teatrului american, iar Elliot, unchiul idiot, personajul inspirat din „Unchiul Vania”, era mare şi greoi, fără pic de carismă.
În castingul lui Goga, polii atracţiei sunt inversaţi şi starul este Elliot (Marius Manole), personajul care, în ciuda multelor sale defecte, este cel mai viu şi cel mai uman şi care fură spectacolul de la Maia Morgenstern. Desigur, Maia este o actriţă cu o prezenţă care domină mereu scena, dar într-un mod masculin, eficient, dur, care nu s-a prea aliniat cu acel old glamour mai sensibil cerut de rol şi pe care poate că alte actriţe, de vârstă similară, de la Naţional, l-ar fi putut transmite mai bine.
O surpriză foarte plăcută a fost Raluca Aprodu, cuceritoare prin graţie şi autenticitate, în rolul frumoasei actriţe Nell, iubită de toţi bărbaţii din casă: actorul/dramaturg Elliot, starul Michael şi regizorul de succes Walter, fostul cumnat al Annei Patterson, cu care e logodită.
Spectacolul creşte mult în profunzime şi în intensitate după pauză, odată cu reacţiile la lectura piesei catastrofale scrise de Elliot, când fiecare actor are şansa unor monologuri puternice şi este pus în situaţii limită. Chiar şi costumele încep să placă. După o primă parte când a fost mai mult absent, la etajul de sus, Marius Bodochi (regizorul Walter Keegan) coboară la lectură şi face o pledoarie memorabilă a artei comerciale şi a artistului de succes, aducându-ne aminte ce actor minunat este. Junioara Maruca Băiaşu creşte şi ea în rolul nepoatei care stă la umbra acestor celebrităţi şi începe să joace mai organic, având o scenă de mare vulnerabilitate cu Gavril Pătru. Maia Morgenstern are şi ea o suită de confruntări dramatice excelente, atât cu Gavril Pătru, starul care îi respinge avansurile, cât şi cu Marius Manole, fiul pe care ea îl respinge cu o răceală care ne cutremură, şi încheie spectacolul pe o notă dulce-amăruie, mai tandră, în care îşi regăseşte sensibilitatea pierdută.
Dramaturgul şi scenaristul David Margulies (n. 1954) este profesor de teatru la Facultatea Yale şi câştigător al Premiului Pulitzer în anul 2000 pentru piesa „Cina cu prietenii”, care se poate vedea la Teatrul „Bulandra”. Spre deosebire de stilul teatral românesc, care merge în general pe artificiu regizoral şi exuberanţă vizuală şi verbală, teatrul american este mai interiorizat şi merge pe un firesc filmic. De asemenea, datorită faptului că sindicatul autorilor dramatici „bate în cuie” legale formatul şi lungimea textelor care vor fi jucate, piesele americane au o mai mare respiraţie şi profunzime în dezvoltarea personajelor de tip cehovian, care deseori lipseşte din scenariile teatrale scurtate cu care ne-au obişnuit regizorii autohtoni şi piesele româneşti premiate de UNITER şi alte concursuri de dramaturgie.
Casa de la tară, în regia lui Claudiu Goga, este un spectacol modern şi profund care o să vă pună pe gânduri, cu interpretări puternice şi un Marius Manole de zile mari. Merită văzut, cu precizarea că e lung şi îşi coagulează vraja un pic mai lent.
În ciuda condiţiilor economice vitrege, a bugetelor tăiate şi a scumpirilor exorbitante la gaze, Teatrul Naţional din Bucureşti continuă să producă un număr mare de premiere în genuri teatrale de mare diversitate.
Alexandra ARES,
romancier, dramaturg, scenarist, critic teatral, doctor în teatrul american contemporan
