Ca în fiecare toamnă, Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, prin Festivalul Internaţional de Teatru şi Arte Performative, oferă publicului brăilean, şi nu numai, un autentic regal teatral. Ultima ediţie a fost închinată aniversării a 75 de ani de activitate teatrală la Brăila. Astfel, întregul program al evenimentului a fost conceput în acest sens, cu spectacole la Sala Mare şi Sala Studio, prezentate de teatre din spaţiul teatral românesc, de Teatrul Republican „Luceafărul” din Chişinău, Republica Moldova, de Teatrul Naţional din Győr, Ungaria, dar şi cu relevante evenimente conexe, reprezentate de lansări de carte şi conferinţe, ale căror invitaţi au conexiuni cu oraşul sau teatrul brăilean.
Cum era firesc, festivalul s-a deschis cu o comedie apreciată de publicul larg, prezentată de teatrul gazdă, În plină glorie de Peter Quilter, în viziunea regizorală a lui Slava Sambriş. Spectacolul prezintă povestea reală, tragi-comică, a lui Florence Foster Jenkins, soprana amatoare, bogată, lipsită de talent, devenită un personaj oarecum simbol al anilor 1920-1940, intrând în istoria muzicii ca fiind cea mai proastă soprană din lume, conferindu-i-se ironicul titlu de „Prima Doamnă a glissandoului”. Regizorul Slava Sambriş a adus în scenă spectaculosul, într-o montare plină de culoare şi lumină, la propriu şi la figurat, pedalând pe latura comică a contextului, tratând povestea şi personajul principal cu simpatie şi mult umor. Într-un decor expresiv şi extrem de funcţional, conceput de scenograful Adrian Suruceanu, actorii sunt puşi în valoare şi prin costume strălucitoare, cu nuanţe de comic, cu precădere toaletele purtate de personajul principal. Monica Ivaşcu reuşeşte un rol de referinţă prin întruchiparea Florencei Foster Jenkins, cucerind scena cu preţiozitatea, afectarea, teatralitatea închipuitei dive. Are un haz savuros în secvenţele muzicale aproape lătrate, stârnind hohote de râs cu acutele sugrumate care „strepezesc” auzul, ca exemple ale „virtuozităţii” execuţiei ariilor, din concerte sau înregistrări. O secondează Elena Andron în Dorothy, prietena şi confidenta Florencei Foster Jenkins, energică şi tumultuoasă, cu o voce afectată, de cap, compunând cu dozajul potrivit un personaj simpatic şi naiv. Valentin Terente îl creionează pe St. Clair, actorul ratat, iubitul pasionat de alcool al divei, accentuând latura de profitor a personajului, care-i alimentează cântăreţei siguranţa în talentul şi valoarea muzicală pe care ar reprezenta-o. Cosme McMoon, corepetitorul lui Foster Jenkins, este interpretat în dublu de Ciprian Chiricheş şi Dragoş Ioniţă, un personaj plin de căldură, de indulgenţă faţă de prestaţiile sopranei.
Un alt spectacol de succes, prezentat de instituţia brăileană, a fost Menajeria de sticlă de Tennessee Williams. Considerată o capodoperă a dramaturgiei autorului, textul esenţializează catastrofa trăirilor interioare pe care le îndură personajele, care se pare că au rădăcini autobiografice, respectiv autorul pentru Tom, mama acestuia ca sursă de inspiraţie pentru Amanda, iar sora sa, Roze, cu probleme de sănătate, ca sursă pentru Laura. Este scrisă ca o piesă a amintirilor, în care Tom, aflat în marina comercială, în textul original, prezintă retrospectiv momente cheie din viaţa familiei lui. Regizorul Andrei Huţuleac dă o notă de inedit spectacolului, care începe în foaierul Sălii Studio cu Ciprian Chiricheş, figurând cu ingeniozitate o divă de cabaret, blondă, senzuală, care cântă lasciv, coborând sugestiv scările. Schimbarea în costumul personajului Tom se produce cu rapiditate. Spaţiul de joc, inspirat construit de scenografa Maria Nicola, conţine câteva piese de mobilier descompletate, sugestiv patinate de timp, ilustrând situaţia materială precară a familiei, fiind poziţionate ideal pentru a delimita punctele importante ale acţiunii. Escapadele zilnice ale lui Tom dintr-un cămin în care se simte copleşit induc spectatorului ideea unui personaj cu o viaţă dublă, pe care doar o putem intui. Ciprian Chiricheş îl interpretează cu dezinvoltură şi expresivitate pe Tom, fără nuanţe îngroşate ale revoltei, ci cu o anumită detaşare faţă de personaj, detaşare a povestitorului ce se întoarce în timp. Amanda, femeia părăsită cu mulţi ani în urmă, face vizibile eforturi pentru a supravieţui. Monica Ivaşcu, în viziunea regizorală a lui Andrei Huţuleac, concepe partitura ofertantă şi dificilă a mamei cu rigurozitate, dibăcie şi măsura potrivită. Devine o Amanda corpolentă, plină de energie, fermă, care nu relevă note de dramatism, ci deplina siguranţă a faptului că va reuşi să îşi împlinească suprema dorinţă – fericirea copiilor ei. Laura, fiica cu probleme fizice şi emoţionale, trăieşte în universul discurilor vechi şi al micilor bibelouri din sticlă, menajeria, ce par a se contopi cu propria-i fiinţă, fragilă. Andrei Huţuleac a optat pentru a accentua problemele de sănătate ale personajului. Astfel, Blanca Doba figurează o Laura ce poartă încălţăminte ortopedică pentru piciorul bolnav, cu o timiditate exacerbată ce îi accentuează în unele momente problemele emoţionale, un rictus al feţei bine exteriorizat, şi dificultăţi în coordonarea mişcărilor unei mâini, defecte pe care actriţa le compune cu naturaleţe, bine studiate, păstrându-le constant pe întreaga partitură a personajului. Jim, colegul şi prietenul lui Tom, adus în casă la insistenţele Amandei, apare în scenă precum visul american. Sever Bârzan, cu subtilitate şi dozajul cuvenit, aduce o fărâmă de umor prin personajul său. American până în măduva oaselor, poartă vesta, lavaliera şi panglica pălăriei ca la paradă, reprezentând steagul american. Amabil cu gazdele, devine de o sensibilitate aparte în scena cu Laura, cei doi construindu-şi momentul cu emoţie, cu note de candoare, de duios. Menajeria de sticlă rezidă în fragilitatea sufletească a personajelor, fragilitate a inadaptaţilor într-un univers ostil. Echipa spectacolului, regizor, scenograf, actori, a realizat o montare clasică, emoţionantă, care se sprijină cu precădere pe trăire şi cuvânt.
Cel de-al treilea spectacol brăilean din festival are la bază cunoscutul text al lui Rainer Werner Fassbinder, Lacrimile amare ale Petrei von Kant, un text care aduce în scenă prezenţe feminine şi poveştile de iubire dintre ele, regizorul Eugen Gyemant construind un spectacol ca expresie a feminităţii. Fassbinder scrie textul inspirat din propria-i viaţă, cu poveşti de iubire scandaloase, tumultuoase, nimicitoare uneori, personajul Petra fiind perceput ca un dublu al său, iar personajul Karin corespondentul actorului Günther Kaufmann. S-a afirmat că scrierea acestei piese, povestea unei femei şi a căutărilor sale sexuale ar fi, pentru autor, echivalentul „unui ritual de exorcizare cu valoare terapeutică”. Textul a fost ecranizat în anul 1972, chiar de Fassbinder, numeroşi critici încadrându-l în categoria capodoperelor, fiind prezentat în competiţia oficială a Festivalul de Film de la Berlin în 1972. Relaţia dintre creatoarea de modă Petra şi Karin, tânăra dornică de a se afirma în modelling, se metamorfozează într-o poveste de iubire pasională şi distructivă, răsturnând lumea Petrei. Marlene, angajata Petrei, asistă tăcut la chinurile acesteia, devenind în final contrapunctul triunghiului amoros. Scena reprezintă un podium alb cu trimitere spre cel al defilărilor de modă, devenind, după caz, dormitor, living, dar şi spaţiul exterior. Ramona Gângă (Petra von Kant) probează complexitatea mijloacelor de care dispune, fiind o prezenţă puternică. Corina Borş (Karin Thimm) îşi construieşte personajul expresiv, bine nuanţat. Ileana Ursu (Marlene), Elena Andron (Sidonie von Grasenabb), Flori Popa (Valerie von Kant) şi Iulia Vasilescu (Gabrielle von Kant), fiica Petrei, îşi figurează inspirat personajele, cu un discurs sugestiv.
Directorul Teatrului „Maria Filotti”, regizorul Radu Nichifor, a optat pentru o ofertă variată de spectacole prezente în festival, reprezentaţii ale teatrelor din diferite zone ale spaţiului teatral românesc, de la Teatrul „Regina Maria” din Oradea, care a prezentat piesa Fiul de Florian Zeller, regia: Bobi Pricop, un spectacol despre traumele, suferinţele prin care pot trece adolescenţii, ca membri ai unor familii în care părinţii se despart, până la Teatrul de Stat din Constanţa, care a adus în faţa publicului brăilean spectacolul Trilogia belgrădeană de Biljana Srbljanović, în regia lui Erwin Şimşensohn. După montarea care s-a bucurat de succes, realizată la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galaţi, în anul 2015, Erwin Şimşensohn revine asupra acestui text, de această dată valorizând o parte din trupa al cărei director este. Trilogia belgrădeană aduce în prim-plan problemele emigranţilor, separarea de familie, imposibilitatea adaptării în alte spaţii, emigranţi care cu toate acestea încearcă să îşi păstreze identitatea, cultura, sperând să se întoarcă în zonele natale după încheierea războiului. Piesa cuprinde trei întâmplări dramatice din seara de 31 decembrie, petrecute în Praga, în Sydney şi California.
Zeiţe de categoria B, un spectacol prezentat în numeroase festivaluri în anul 2024, inclusiv în FNT, o creaţie despre care am scris şi cu alte ocazii, producţie a laboratorului artistic Teatrelli, este un spectacol-eveniment, realizat în colaborare cu Teatrul Naţional „Lucian Blaga” din Cluj, Teatrul „Regina Maria” din Oradea şi Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoşani. Ideea acestei montări aparţine regizorului Andrei Măjeri, iar textul semnat de Alexandra Felseghi este conceput pe baza unor interviuri individuale despre viaţă şi carieră, montarea aducând în scenă trei actriţe-zeiţe, ce fac parte din colectivul teatrelor de mai sus – Elena Ivanca, Ioana Dragoş Gajdó şi Silvia Luca. Zeiţele din teatru se află la „Avizierul vieţii” amintindu-şi trasee ale destinului, ca om şi ca profesionist, în care pasiunea de a exista pe scenă devine esenţa vieţii lor. Elena Ivanca, Ioana Dragoş Gajdó şi Silvia Luca probează cu dăruire plurivalenţa mijloacelor scenice de care dispun, construind momente emoţionante, tulburătoare, cu feminitate, forţă şi vulnerabilitate, călăuzite de inspiratele indicaţii regizorale ale lui Andrei Măjeri, care, aşa cum fac marii regizori, se poziţionează undeva în umbră, dar este prezent în fiecare gest. Coloana sonoră semnată de Adrian Piciorea plusează cu o notă de stranietate mărturisirile celor trei zeiţe-creatoare!
Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galaţi a fost invitat cu montarea O repetiţie moldovenească de Costache Caragiali, în regia lui Cristian Ban, un spectacol a cărui premieră a avut loc în anul 2022, ca parte din Proiect 9. Teatru Românesc Contemporan, program artistic derulat de Teatrul Dramatic „Fani Tardini”, în perioada 2021 – 2024. Spectacolul a avut multiple participări la evenimente festivaliere în perioada 2022 – 2024, obţinând Premiul pentru „Cel mai bun spectacol” la Festivalul Naţional de Comedie – Galaţi, 2022, şi Premiul pentru „Cea mai bună regie”, pentru Cristian Ban, tot la Festivalul Naţional de Comedie – Galaţi, 2022. Scrisă în anul 1843, piesa lui Costache Caragiali, adaptată de Cristian Ban pentru scena gălăţeană, este o pagină din istoria teatrului românesc, un spectacol despre construirea unui spectacol, teatru în teatru, despre care regizorul mărturiseşte că: „Facem povestea unor eroi. Sunt nişte oameni care au făcut prima trupă de teatru românesc la Iaşi şi repetau în nişte condiţii foarte precare, şi financiare, şi ca spaţiu. Aveau foarte puţin timp şi, cu toate astea, au reuşit să înfiinţeze această trupă de teatru românesc, să adune publicul la reprezentaţii în limba română. […] Şi este şi un fel de omagiu adus acestor oameni”. Scenografia, semnată de Andreea Săndulescu, aduce un plus de valoare întregului. Personajele sunt realizate sugestiv, cu inteligenţă scenică, de actorii: Radu Horghidan, Ciprian Braşoveanu, Oana Mogoş, Elena Anghel, Vlad Ajder, Ştefan Forir, Răzvan Clopoţel, Florin Toma, Cristina Uja Neagu, Cristian Gheorghe.
Teatrul Municipal „Matei Vişniec” din Suceava a adus în festival Pisici 2, montare ce continuă spectacolul-concert Pisici, ambele imaginate de interpretul şi compozitorul Bobo Burlăceanu, care semnează şi regia, şi de către Bobi Dumitraş, compozitor, umorist, membru al trupei Fără Zahăr. Un spectacol care, ca şi Pisici, a fost prezent în mai multe festivaluri din ţară, obţinând premii, printre care: Premiul Special al Juriului la Festivalul Naţional de Comedie, ediţia XXXIII, din 2022, organizat de Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galaţi, şi Premiul pentru Muzică de scenă la Festivalul Internaţional de Artele Spectacolului ATELIER, de la Baia Mare, ediţia cu numărul XXX, din 2024. Dincolo de premii, în scenă descoperim o parodie muzicală, care imaginează o lume „pisiciască”, în care personajele-pisici se confruntă cu probleme de viaţă specific umane, cărora li se găseşte rezolvarea cu mult umor. Actorii, Cătălin Ştefan Mândru, Cristina Florea, Clara Popadiuc, Cosmin Panaite, Horia Andrei Butnaru, Răzvan Bănuţ, îşi demonstrează încă o dată abilităţile vocale şi disponibilitatea spre ludic, pentru a încânta publicul de orice vârstă, într-un spectacol-concert amuzant şi deconectant.
O montare de o sensibilitate aparte a fost prezentată de Teatrul „George Ciprian” din Buzău. Inspirat, regizorul Vlad Trifas a brodat pe textul semnat de dramaturgul Matei Vişniec, Despre tandreţe, o montare în care a valorizat scriitura şi actorii, în care poezia dragostei, relaţiile din cuplu, cu pasiunea şi fragilitatea sentimentelor, dezvoltă substraturi ce definesc lumea, uneori cu note de absurd, cu tonuri de comic sau dramatic. Spaţiul de joc devine ilustrativ pentru universul trăirilor scenice, prin perdelele diafane ce separă locuri imaginare, prin prezenţa centrală a „patului conjugal” şi a brancardei mobile, ce sugerează salonul unui azil-spital. Mihai Grigore execută live, la violoncel, pasajele muzicale ce separă momentele spectacolului, dublând totodată polifonic stările personajelor. Macrina Bârlădeanu, o Eva primordială, ca întruchipare a naivităţii feminine, construieşte convingător un personaj cu note de ridicol, femeia preocupată de soarta umanităţii, de salvarea planetei, cu reîntoarceri secvenţiale însă la problemele de cuplu – căsătoria, viitorii copii şi imaginare trădări. Şerban Gomoi îl interpretează sugestiv, cu umor, pe Mihai, soţul iubitor, optimist, încrezător în viitorul omenirii şi al cuplului, capabil a stăvili frământările nefondate ale Evei. Ioana Cojocărescu, cu abilităţi vocale de care se profită în spectacol, îşi figurează cu expresivitate personajul, aproape o fantasmă, devinind esenţa feminităţii, a iubirii. Remarcabila compoziţie a personajului complex, ofertant, al tatălui Evei, fotograful cu probleme psihice internat în ospiciu, ce defineşte nuanţat tandreţea, pendulând între real şi imaginar, este realizată cu măiestrie de Ioan Coman.
Emoţionanta poveste a lui Lennie şi George din Oameni şi şoareci de John Steinbeck afost cartea de vizită a Teatrului Municipal „Bacovia” din Bacău. Distins cu Premiul Nobel pentru Literatură pentru opera sa, John Steinbeck scrie romanul Of Mice and Men în anul 1937, roman care va fi dramatizat şi care va cunoaşte în timp şi câteva ecranizări, ultima în 1992. Piesa va fi montată pe multe scene ale lumii, dar şi pe scenele noastre. Astfel, Teatrul Naţional din Bucureşti introduce în repertoriul său Oameni şi şoareci, spectacol montat de regizorul Alexandru Finţi, în anul 1965, cu Florin Piersic în rolul lui Lennie şi Matei Alexandru în cel al lui George, un autentic succes care a avut peste 500 de reprezentaţii. În stagiunea 1992 – 1993, Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galaţi alege şi el acest text, regizat de Victor Moldovan, cu Stelian Stancu în Lennie, George Serbina în George şi Gabriel Constantinescu în Candy, spectacol care s-a jucat cu săli pline, mai multe stagiuni la rând. Lecţia de umanitate şi totodată o critică socială, cu partituri ofertante, jucate cu dăruire scenică şi puternică implicare emoţională, a celor din distribuţie, actori al căror joc se baza încă pe metoda lui Stanislavski, a încântat, a emoţionat generaţii la rând. Poate tocmai de aceea teatrul băcăuan s-a orientat spre acest text, încredinţându-l regizorului Mădălin Hîncu, care a ales traducerea modernă a piesei, realizată de regretatul Bogdan Budeş (brăilean şi el!). Astfel, spectacolul Bacăului are o linie modernă, potenţată şi de scenografa Clara Pop, care găseşte soluţia extrem de funcţională şi expresivă totodată a conceperii decorului pe două planuri suprapuse. Imaginile sunt susţinute emoţional de atmosfera universului sonor compus de Adrian Piciorea. Din distribuţie se detaşează Eduard Burghelea în Lennie, dificila partitură a uriaşului infantil, plin de candoare, cu un retard mental distructiv. Actorul îl compune cu minuţiozitate şi dozajul potrivit, menţinând linia personajului cu rigoare şi fineţe pe tot parcursul spectacolului. Este secondat cu inteligenţă scenică de Adrian Ionescu în George şi de Ştefan Huluba, care reuşeşte o compoziţie notabilă în bătrânul infirm, Candy.
Spectacolul Teatrului Excelsior, Oraşul nostru de Thornton Wilder, în regia lui Alexandru Dabija, a fost ultimul din seria celor din spaţiul teatral românesc care au participat în festival. Scrisă în anul 1938, piesa rezidă într-un tablou de ansamblu al vieţii de zi cu zi, dar şi al morţii, dintr-un mic oraş din New Hampshire. O lume plină de candoare, cu oameni de vârste diferite, cu relaţiile dintre ei, cu vii şi morţi, o meditaţie asupra sensului vieţii, cu iubiri şi despărţiri, cu speranţe şi bucurii, cu amintiri, cu dorul de cei plecaţi. Cei trei povestitori-regizori tehnici – Iulia Samson, Bogdan Nechifor, Dan Pughineanu – devin liantul părţilor spectacolului cu Actul I, în care este prezentată viaţa de zi cu zi, Actul II, dragostea şi căsătoria, şi Actul III, cimitirul în care morţii vorbesc despre „viaţa de care trebuie să îţi dai seama cât timp o trăieşti”. Distribuţia e numeroasă, cu personaje diferite ca întindere, creionate ilustrativ, executând cu aplomb şi songurile Adei Milea, care dublează întregul cu o notă de umor. Într-o scenografie minimalistă, cu recuzita de obiecte în mare parte imaginare, personajele sunt puse în valoare şi prin costumele Andradei Chiriac. Cei doi tineri, cu prietenia şi apoi povestea de iubire dintre ei, ca principal fir al acţiunii, sunt întruchipaţi scenic cu ingenuitate de Mircea Alexandru Băluţă (George Gibbs) şi Dana Marineci (Emily Webb).
Invitaţii de peste hotare au fost reprezentaţi, în primul rând, de Teatrul Republican „Luceafărul” din Chişinău, Republica Moldova, prezent cu două spectacole. Făt-Frumos – Renaşterea de Iulian Bubuioc, în conceptul regizoral creat de Slava Sambriş, este un spectacol pentru toate vârstele. Basmul, reinterpretat cu mult umor într-o variantă modernă, capătă culoare în spaţiul imaginat de Adrian Suruceanu, personajele clasice ale poveştii, în care actorii se simt în largul lor – Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, Zmeul, Căpcăunul etc. – strălucind în costumele Stelei Verebceanu. Cel de-al doilea, 1946, tot în viziunea regizorală a lui Slava Sambriş şi scenografia lui Adrian Suruceanu, este un spectacol de teatru documentar, cu un text ce are la bază volumul Cartea foamei de Larisa Turea, volum lansat în această ediţie a festivalului, având ca subiect foamea, înfometarea la care a fost supusă populaţia din Basarabia în anii 1946 – 1947 şi întâmplările dramatice, ororile prin care a trecut. Actorii, Ion Jitari, Maria Anton, Irina Vacarciuc, Ion Liulica, Vioara Câşlaru, Dorin Tataru, Radu Canţîr, Vitalie Grigoriu, Victor Triboi, devin concretizări scenice ale persoanelor reale, într-un spectacol cutremurător, care te obligă, printr-un traseu al analizei lucide, focalizată pe bolgia subumană a acelor evenimente, te somează aproape „să nu uiţi!”. „Ce putem învăţa din trecut? Putem învăţa să recunoaştem şi să acceptăm eşecurile şi greşelile unui individ, ale unui grup, ale unui neam. Mai putem învăţa să vorbim despre evenimentele istorice şi să le evităm pe cele dureroase pentru individ, pentru grup sau pentru neam. Dar de cât timp avem nevoie pentru a ne însuşi lecţia?”, este reliefat în caietul-program al acestui tulburător spectacol.
Teatrul Naţional din Győr, Ungaria, a fost invitat tot cu două spectacole, prezentate la Sala Studio, ambele în viziunea regizorală a lui Zakarias Zalán, regizor şi directorul artistic al Teatrului din Győr, fost regizor şi director artistic al Teatrului „Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe, oraşul său natal. Spectacolul Striptease de Sławomir Mrożek, cu un text tradus de Ágota Bereczki, vorbeşte, cu limbajul teatrului absurdului, despre spaţiile închise din care nu te poţi elibera, despre constrângere şi dictatură de orice fel. József Sárközi şi Attila Fejszés, bine coordonaţi de regizor, în cele două personaje generice – Bărbatul A şi Bărbatul B –, ilustrează cu subtilitate problematica individului constrâns de o mână asupritoare, poate a destinului, poate a unui sistem dictatorial, o mână care îi limitează libertatea exterioară şi cea interioară, liberul arbitru, suportând umilinţe, fără posibilitatea de a reacţiona, de a se împotrivi, de a-şi păstra demnitatea. O mână care le-ar putea limita în final chiar şi timpul, durata existenţei. Cea mai puternică de August Strindberg este un text scris în anul 1889, având unele influenţe autobiografice. Zakarias Zalán se sprijină şi pentru acest spectacol pe traducerea şi adaptarea realizate de Ágota Bereczki, construind o montare simplă şi emoţionantă, în care alternează inspirat planurile prezent-trecut. Regizorul pune în valoare două actriţe, Anita Moise şi Sina Kinga, care reuşesc convingător să aducă în scenă înfruntarea dintre cele două femei, Doamna X şi Doamna Y, posibile rivale, într-un posibil triunghi amoros, cu alternări de ritm şi profunzimi ale trăirilor scenice.
Ediţia aniversară a fost desăvârşită şi prin memorabile evenimente conexe. Conferinţele, ale căror protagonişti au fost personalităţi din lumea teatrului, care au semnificative conexiuni cu oraşul, dar şi cu teatrul brăilean, au încântat audienţa prin profunzimea ideilor sau prin emoţia secvenţelor rememorate. Criticul de teatru, profesor universitar al Universităţii Naţionale de Arte „George Enescu” din Iaşi, Călin Ciobotari, în calitate de moderator, i-a provocat pe protagoniştii conferinţelor pentru a se destăinui.
Actriţa Teatrului „Nottara”, Catrinel Dumitrescu, cu un farmec aparte, cu duioşie, sensibilitate şi umor şi-a amintit de tulburătoare momente din copilăria şi adolescenţa sa. Născută, crescută în oraşul Brăila, cu o copilărie petrecută cu precădere în teatrul brăilean, unde tatăl era regizor tehnic, actriţa a reliefat aproape olfactiv momentele apropierii de scenă, de culisele teatrului, de încăperile şi cotloanele din spatele scenei. A rememorat primul spectacol în care a jucat, colaborarea cu teatrul brăilean din perioada liceului, subliniind unele prezenţe scenice notabile, spectacolele remarcabile devenite istorie, sau marii regizori şi metodele lor de lucru. Brăila, afirmă actriţa, capătă valoare simbolică pentru că reprezintă „acasă”!
O altă autentică personalitate din lumea teatrului a fost şi scenograful Dragoş Buhagiar, în prezent preşedintele UNITER, de asemenea un brăilean. Cu implicare emoţională şi-a amintit de copilăria din oraşul natal, a cărui identitate a fost modificată de regimul comunist. Dragoş Buhagiar s-a oprit asupra spectacolelor vizionate şi a modului în care copilăria poate influenţa creaţia artistului de mai târziu, punctând apoi direcţiile pe care le urmează scenograful în estetica unei creaţii scenice, citirea unui text prin imagini şi soluţii ale reprezentării scenografice, relaţia regizor-scenograf, scenograf-actor, materialele preferate şi expresivitatea lor în lumina reflectoarelor, obligaţia creatorului „de a lăsa ceva în urmă”.
Cea de-a treia prezenţă remarcabilă a fost una oarecum firească şi totodată necesară, Veronica Dobrin, profesoara al cărei destin a avut redutabile conexiuni cu oraşul Brăila, cu teatrul brăilean. O spectatoare împătimită de teatru, cu experienţă în domeniul învăţământului şi ca directoare de şcoală, de liceu. Ca preşedintă a Comitetului de Cultură, inclusiv în anii 1980, când încep lucrările de restaurare a clădirii Teatrului „Maria Filotti”, a făcut parte din colectivul de conducere a lucrărilor, implicându-se în relaţia cu Ministerul Culturii de atunci, pentru a primi subvenţiile necesare. Cu o sinceritate dezarmantă, cu emoţie, Veronica Dobrin s-a referit şi la unele dificultăţi ale traseului ei prin viaţă, ajungând până în anul 2000, când i se propune să fie directoarea teatrului brăilean. Timp de 10 ani numele Veronicăi Dobrin va fi legat de această instituţie, prin fire invizibile ale dedicării fiinţei ei în alegerea repertoriului, în completarea colectivului cu cei mai buni actori, în invitarea unor mari regizori, pentru realizarea unor spectacole de referinţă în spaţiul cultural brăilean, naţional şi internaţional. Festivalul „Zile şi nopţi de Teatru European la Brăila”, a cărei directoare a fost criticul de teatru Doina Papp, se datorează tot Veronicăi Dobrin, care afirmă că, deşi s-a retras de la conducere, nu a plecat niciodată din teatru cu adevărat.
Lansările de carte au reprezentat, de asemenea, momente distincte, prin importanţa volumelor prezentate. Cartea de cronici de teatru „Bulgări de timp”…teatral, apărută la Editura Junimea, din Iaşi, în anul 2024, a cărei autoare sunt, cuprinde un număr însemnat de articole despre spectacolele Teatrului „Maria Filotti” şi despre ediţiile Festivalului de teatru brăilean. Cartea a fost comentată cu profesionalism de către profesorul universitar dr. habilitat, de la Universitatea Naţională de Arte „George Enescu” din Iaşi, Facultatea de Teatru, Anca-Doina Ciobotaru.
Moderată de omul de cultură, profesor, Veronica Dobrin, ce-a de-a doua lansare de carte a fost o adevărată întâlnire cu istoria, continuând întâlnirea din seara precedentă, vizionarea spectacolului 1946, ca ilustrare scenică a subiectului. Volumul Cartea foamei, semnat de Larisa Turea, istoric, ziarist, cronicar de teatru, personalitate din Republica Moldova, care s-a aplecat asupra unor evenimente dramatice din istoria Basarabiei, petrecute după ocupaţia sovietică, devenit o carte de căpătâi a autoarei, a ajuns acum la a patra reeditare. Legată de instituţia brăileană şi prin prezenţa sa de-a lungul timpului la unele evenimente culturale, Larisa Turea mărturiseşte că scrierea volumului a reprezentat o veritabilă obsesie în viaţa sa, colectarea datelor cuprinse în paginile cărţii începând încă din anii 1980. Volumul a fost comentat, printr-o analiză minuţioas realizată, de doi specialişti – profesor dr. Viorel Mortu şi academicianul profesor dr. Ionel Cândea. Scrierea conţine exerciţii de supravieţuire, într-un timp „ieşit din ţâţâni”, o carte-avertisment, cronică a unor ani care gem de suferinţă, despre o generaţie care a plătit cu viaţa acest eveniment. 67 de confesiuni, de mărturii, ale celor implicaţi sau ale rudelor lor, despre îngenunchierea populaţiei prin înfometare, despre soluţiile dramatice descoperite pentru a învinge foamea. Un autentic „Să nu uiţi, Darie!” basarabean.
75 de ani de teatru brăilean, un festival reuşit şi o echipă care îşi va continua proiectele şi în lunile care vor urma!
Cronică de Tamara CONSTANTINESCU, lector univ. dr., actriţă, cronicar teatral, scriitoare
