„Già dal fral, che qui ne impiomba, fugge l’alma e vola al ciel!”
Despre unele fapte ieşite din comun
Ei bine, sufletul nu zboară – cum susţine mottoul nostru (sustras din lamentoul personajului luminos Fenena din finalul lui Nabucco, operă a tandemului Giuseppe Verdi – Temistocle Solera) –, nu se înalţă direct la cer, ci poate să mai facă şi câte o haltă, câte un popas, ba chiar să se rătăcească şi să ajungă în alt trup… Şi asta doar pentru că nesfârşite sunt cărările Domnului, nu-i aşa?
Cum te-ai putea simţi dacă te numeşti Elvira, de profesie contesă, brunetă, şi te culci cu acelaşi ritual, cu eleganţă şi prestanţă, dormi imobilă („ca o statuie, ca moartă”!) trei zile şi să te trezeşti că ai fost retrogradată spălătoreasa blondă Magdalena? Păăăi, desigur, un pic derutată, dezorientată sau de-a dreptul şocată, ca să nu zic vorba aia la modă, depeizată?
La fel te poţi simţi şi ca spălătoreasa Magdalena dacă după o beţie cruntă trasă la „Taverna celor 3 Cotoi” te culci ca un om al muncii absolut normal, cu profesie foarte utilă societăţii, dormi lată (tot) trei zile şi apoi te trezeşti… Dar te trezeşti în acordurile Deşteptării primăverii, într-un budoar numai mătăsuri şi catifele… şi pe deasupra cu o cameristă drăguţă cu şorţuleţ bine apretat care se învârte în jurul tău şi îţi aduce la pat tava cu micul dejun… Păăăăi, nu-ţi vine să trânteşti un sănătos „băga-mi-aş, ce mi s-a întâmplat, cum naiba am ajuns în casa asta de nebuni”?
E clar, lumea a luat-o razna! Se petrec fapte şi fenomene incompatibile cu normalitatea burgheză, cu viaţa şi rutina unei familii respectabile cu titluri de nobleţe (conţi, baroni).
Doamna contesă în stare cataleptică de trei zile are accese de râs vulgar, face observaţii inedite de tipul „în viaţa mea n-am mai văzut chiloţi aşa jegoşi” sau se răsteşte la o prezumtivă colegă din breasla spălătoreselor cu o replică inedită pentru statutul său nobiliar: „vacă proastă, dă-mi înapoi săpunul!”. Şi, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, mai vine şi Evelina, prietena Paolinei, care are efect de tornadă distrugătoare de moral prin profeţiile sumbre pe care le face despre viitorul Elvirei. Pentru fiecare simptom al bolii contesei Elvira, Evelina evocă imediat o asemănare cu cineva care prezenta un „tablou clinic” foarte asemănător (dacă nu chiar identic) şi apoi, foarte repede a şi murit. Desigur, similitudini foarte, foarte încurajatoare şi optimiste pentru familia contesei…
E clar, oricând ne putem aştepta să vedem întâmplări neaşteptate, viaţa e capricioasă şi nici nu ştii când (şi din ce cauză) îţi sare sufletul în alt trup… Pentru că nici forţa gravitaţiei, nici aceea a iubirii nu poate ţine sufletele acolo unde au fost trimise la naştere. Poate că există un refugiu provizoriu acolo, toate sufletele evadate din prizonieratul trupurilor (acele vehicule care le ţin zăvorâte, cred unii) se adună, mai schimbă o informaţie, îşi mai bârfesc trupurile-închisori… Evenimentele par să nu mai asculte doar de raţiunea organizării sociale, ci chiar de logica existenţei individuale cu binomul indestructibil trup + suflet, constituit la naştere şi pentru toată viaţa… Dar totul curge (într-un regim turbulent!), totul se desfăşoară pe repede înainte, evenimentele depăşesc capacitatea normală de pricepere şi reacţie logică.
Oare să fie vreun spirit rău care s-a infiltrat în trupul contesei sau să fie creierul care nu mai funcţionează aşa cum trebuie? Oricum, ceva trebuie să se fi întâmplat, că lumea prea s-a schimbat şi a generat un „lung prilej de vorbe şi de ipoteze”, cum ar fi spus poetul. Nu ştim nici dacă ar ajuta la ceva o fiertură (mă rog, un decoct cam macabru) de „ierburi sănătoase culese noaptea din cimitir” de prietena Evelina… C-o fi (doar) o confuzie identitară, c-o fi vorba de personalităţi călătoare sau săritoare prin alt(e) trup(uri), e greu de ales între aceste (şi destule alte) posibilităţi. Cert este că această rocadă a sufletelor generează o stare de perplexitate (aproape) generală. Apar întrebări esenţiale şi foarte legitime: baroana Paolina se întreabă dacă în trupul fiicei sale, contesa, o sălăşlui sufletul unei ţărănci unguroaice sau a unei spălătorese care trăise în urmă cu vreo două-trei secole înainte şi cu care se combinase un strămoş renegat de familie… Chiar greu de spus… Cât despre contele Ennio, care ar putea să-i fie nevasta… Importante diferenţe de percepţie şi evaluare, am putea spune, rezumând controversele ce-i animă pe eroii lui Nicolaj (şi ai noştri!)…
Plecând de la elementele certe pe care le are, Doctorul porneşte propria sa investigaţie, mai mult poliţistă decât ştiinţifică; se duce la adresa la care acea nouă versiune a contesei Elvira pretinde că locuieşte, mai descoperă câteva elemente esenţiale. E clar, sufletele migrează, îşi schimbă locurile… iar asta este o descoperire mai importantă decât bomba atomică! Există – totuşi – o şansă de restabilire a ordinii fireşti: recurgerea la cel mai înalt exponent al ştiinţei, şi anume la marele hipnotizator Fergusson, singurul în măsură să strunească înălţările, ascensiunile, salturile necontrolate ale sufletelor. Doctorul e convins că transmigrarea sufletelor între două trupuri vii nu e doar o teorie, e o realitate palpabilă. Că doar acum nu se mai întâmplă miracole, alea-s nişte baliverne în care nu mai crede nimeni, vremea lor a trecut, acum lumea este guvernată de ştiinţă! Teoria înalt ştiinţifică… Fergusson consideră că sufletele „frivole şi capricioase” se satură să stea închise în trupurile care le-au fost repartizate… pur şi simplu, sufletul se satură de trupul căruia i-a fost repartizat/ arondat (cum s-ar spune, „pe persoană fizică”). Sufletele sunt capricioase, se răzvrătesc, tind să evadeze din trupurile pe care unele, uneori, le percep ca pe nişte adevărate morminte. Fergusson explică moartea ca fiind doar o evadare a sufletelor din trupuri; cine ştie, poate vor să meargă într-o zonă a serenităţii, în locul ăla „cu verdeaţă de unde a fugit orice durere şi întristare”? Adică locul acela pomenit la slujbele (ortodoxe) de înmormântare…
Poate acolo, undeva, într-o dimensiune care nu ne este accesibilă nouă, muritorilor de rând, c-o fi la nivel de aură energetică sau informaţională, o exista, poate, o zonă liberă în care schimbul de informaţii să poată genera o adevărată devianţă comportamentală…
Teoria marelui om de ştiinţă Fergusson ar putea revoluţiona până şi arta războiului. Savantul e convins că „sufletele sunt laşe; că în războaie soldaţii nu mor de gloanţe, obuze, bombe, baionete, grenade… soldaţii mor doar pentru că sufletelor lor laşe nu le plac războaiele şi dezertează, fug de pe câmpul de luptă, lăsând acolo doar trupurile moarte…”. Sau, mă rog, cam aşa ceva… În faţa unor astfel de evenimente surprinzătoare, savantul Fergusson ne asigură că: „sufletele nu ascultă de oricine, dar nu pot să nu se supună voinţei mele, forţei mele gigantice pe care o voi exercita întreagă asupra lor”. Şi chiar aşa, pentru că, după ceva ezitări şi uşoare împotriviri, sufletele Elvirei şi Magdalenei îşi reiau în posesie locurile (şi trupurile) şi totul pare să intre în normal… Numai că… acţiunea savantului Fergusson a fost chiar o depăşire a planului iniţial de disciplinare a sufletelor evadate din trupurile desemnate (repartizate) ca vehicule pe viaţă la naştere…
Acţiunea hotărâtă a savantului Fergusson pare un experiment scăpat un picuţ de sub control, pentru că, pe lângă rocada normală şi aşteptată de toţi, aceea dintre sufletele Elvirei şi Magdalenei, surplusul de forţă aplicat conduce la intrarea acţiunii într-un allegro molto vivace, un poco… sospettoso! Pentru că avem un final cu surprise! surprise! Într-o revoltă fără precedent, sufletul Paolinei intră în trupul Caterinei (şi invers!), sufletul contelui Ennio face o rocadă cu sufletul Doctorului, iar sufletul Luciei face un schimb de trupuri cu cel al lui Filippo… Şi dacă nu avem parte (decât parţial!) de un final fericit, avem parte (din plin!) de un final neaşteptat!
Despre gazdele piteştene ale sufletelor săltăreţe
Cu un astfel de material faptic lăsat moştenire de tatăl-autor Aldo, fiul-regizor Luca a avut la dispoziţie o distribuţie în mare formă, toţi actorii s-au confundat efectiv cu personajele, rezultând o poveste (aproape SF) antrenantă şi captivantă.
Andreea Drugulescu este (teoretic) delicata, blonda şi pedanta contesă Elvira, dar aproape pe tot parcursul piesei trupul său este locuit de sufletul spălătoresei Magdalena, cea slobodă la cuvinte şi gesturi, care nu dă doi bani pe eticheta de high life şi pe ritualurile de casă mare. Elvira (cu „baza de date” a Magdalenei) îi scandalizează pe toţi, îşi aminteşte cum era plină de păduchi şi cere (imperativ!) doar să poată să-şi exercite „meseria de spălătoareasă ca să-şi câştige pâinea”. Şi pentru că e contesă i se fac toate voile… „M-ai găsit beată moartă în «Taverna celor 3 Cotoi» şi, mulţumită «codoaşei bătrâne» (adică Paolina), m-ai târât aici, m-ai vârât în pat şi te-ai comportat ca un porc toată noaptea”, se răţoieşte ea la prezumptivul soţ, contele Ennio… Dar e evident că te înveţi uşor cu luxul şi nu prea îţi mai vine să te întorci la vechea viaţă, cel puţin nu imediat… O desprindere de mediul obişnuit face bine la moral, iar o mică vacanţă e binevenită întotdeauna!
Daniela Marinache este brunetă, are trupul spălătoresei Magdalena, dar adăposteşte sufletul contesei celei obsedate de ordine, de exactitate, aproape mereu nemulţumită de micile neglijenţe ale celor din jur (Ennio, Filippo, Lucia), mereu îndreptând câte ceva sau amintindu-şi episoade romantice petrecute cu soţul Ennio, în perioada logodnei… Cred că sufletul contesei Elvira vârât în trupul spălătoresei Magdalena a trecut prin momente de adevărată panică când s-a trezit în noul mediu social, despre care probabil n-avea prea multe informaţii… Cu atât mai mult când şi-a văzut trupul „locuit” de o „intrusă” care nu prea are chef să revină la starea „normală”. Dar, oricât de diferită ar fi şi de palpitantă o „new experience”, parcă tot mai bine este în mediul pe care-l cunoşti de ceva anişori. Ca atare, după o „desluşire”, aşa „între fete”, înaltele părţi se pun, în principiu, de acord cu relocarea sufletelor la o dată ce va fi convenită…
Petrişor Diamantu este Ennio, soţul Elvirei, care, prin lucrarea săltăreţelor suflete, pare condamnat la bigamie, cu două neveste (dar, vorba Doctorului, „şi de asta te plângi?”) arătoase, dar cam dificil de abordat, cu atât mai mult de iubit. În doar trei nopţi ajunge un adevărat bigam torturat de dilema caragialescă „da’ eu cu cine/ care mă culc?”. Îndrăgostit de ochii, părul şi gura Elvirei, n-o poate iubi pentru că sufletul unei spălătorese a avut proasta iniţiativă să-i ocupe trupul şi să aducă la pachet comportamentul vulgar şi limbajul trivial… Daaar, îndrăgostit fiind şi de calităţile sufleteşti ale Elvirei, de graţia, eleganţa, de spiritul ales, calităţi care-l seduseseră, nu se poate bucura nici de acestea adăpostite acum în trupul spălătoresei Magdalena… „Mi se rupe de-atâta ştiinţă dacă nu pot să… mă-nţelegeţi… cu niciuna din cele două jumătăţi de soţii, fiindcă nu ştiu cu care anume o fac…” Ei şi, ce mai poţi face? Dilema ar fi rezolvată – sugerează Doctorul – prin îndeplinirea îndatoririlor de soţ faţă de amândouă soţiile… Altfel zis, ce atâtea frământări, ia-le, dom’le, pe amândouă (pe rând, evident!) şi fii fericit sau măcar satisfăcut. De fapt, fiţi cu toţii măcar satisfăcuţi…
Dan Andrei este Doctorul, celibatar convins sau, mai corect spus, „căsătorit cu ştiinţa”. Este singurul personaj care, acolo unde ceilalţi văd doar o nenorocire personală/ familială particularizată, este convins că este o mare oportunitate pentru ştiinţă. Un entuziast al cercetării ştiinţifice pentru care ceea ce unora li se pare o catastrofă lui i se pare că avem un nou domeniu de explorat, de cercetat… Ceea ce contelui Ennio, Paolinei, Evelinei, Luciei şi chiar şi Caterinei li se pare o mare nenorocire pentru Doctor este nu o nenorocire, ci un „fenomen” de-a dreptul extraordinar, care poate revoluţiona ştiinţa. Chiar şi cataplexia, acea încremenire într-o ipostază (întâmplător?) simultană a două tinere femei atât de diferite, pentru Doctor este un fenomen splendid, care trebuie să ajungă pe mâna specialiştilor pentru elucidare (şi eventual teoretizare)… Iar dacă în cataplexie se întâmplă şi o evadare a sufletului din corp, cu atât mai bine se lărgeşte aria de investigare… Păăi, mare lucru mai e şi dragostea pentru progresul ştiinţific!
Lia Deaconu este baroana Paolina, mama contesei Elvira, la început de-a dreptul buimăcită de ceea ce s-a întâmplat cu fiica sa, apoi – pe măsură ce ascultă diverse ipoteze lansate de Doctor şi de Evelina – e tot mai încurcată şi depăşită de perspectivele prezentate… Şi dacă – aşa cum susţine Doctorul – în 1932 sufletul unei ţărănci din Ungaria a intrat în trupul unei contese englezoaice, se prea poate ca în 1948 sufletul unei spălătorese să intre în trupul unei contese… Ar rezulta că, de fapt, ar fi mama unei ţărănci unguroaice sau că în trupul fiicei sale a intrat sufletul unui strămoş alungat din familie pentru o mezalianţă mai mult decât centenară… Îi înţelegem starea de perpetuă uluială, între atâtea ipoteze contradictorii, zău că nu mai ai cui să-i acorzi crezare…
Daniela Butuşină este Evelina, prietenă cu Elvira şi Paulina. Prăpăstioasă cu asupra de măsură, vede peste tot câte o foarte probabilă boală fatală, câte un posibil doliu, echipată permanent în ţinută de priveghi, că nu se ştie când – cu atâtea feluri de boli, multe contagioase – se poate abate un deces în familiile prietenilor. Judecăţi de valoare ale Evelinei, de tipul: „toţi morţii sunt sănătoşi! Dacă ar fi bolnavi, ar fi vii” sau, vorbind de somnul cataleptic al contesei, e îngrijorată ca nu cumva „Elvira să se trezească moartă”…
Mirela Popescu este Caterina, mama spălătoresei Magdalena, o doamnă zdravănă, din popor, mare amatoare de vin şi îngăduitoare cu libertăţile de comportament ale fiicei Magdalena (mai bine cu domnul conte decât cu un… oarecare), pe care o înţelege perfect dacă-i place în somptuoasa locuinţă nobiliară, că doar te obişnuieşti repede cu o viaţă confortabilă şi nu prea îţi mai vine să te întorci la „activitatea de bază”… Caterina şi ea este – pe bună dreptate – nemulţumită: „M-a făcut baborniţă şi vrăjitoare bătrână! E o neruşinată care nu ţine cont de cum m-am sacrificat pentru ea… de câte ori am renunţat la un pahar cu vin doar pentru a-i cumpăra ei ceva…”.
Gabriel Gheorghe este marele hipnotizator Fergusson, priceput în ale mutării sufletelor/ simţămintelor/ voinţelor umane în diverse trupuri. El nu lucrează, ci – precum orice mare maestru – oficiază; niciun suflet nu i se poate opune. Cu gestică amplă, dominând scena, pare că dirijează o simfonie în care sufletele personajelor sunt doar instrumentele sale ascultătoare şi bine acordate. Asta până la un punct, pentru că nicio metodă nu e perfectă şi niciun atlet al dresării sufletelor nu e infailibil…
Teodora Colţ este Lucia, sprinţara cameristă a Elvirei şi iubita (cam geloasă a) lui Filippo. Între îndeplinirea sarcinilor de serviciu, când îi iese în cale Filippo, mai găseşte timp de o îmbrăţişare, de o giugiuleală, de un sărut… Se mai supără doar că, după schimbarea sufletului, contesa cea nouă îi face ochi dulci valetului Filippo…
Ionuţ Oanţă este Filippo, valet la somptuoasa reşedinţă a contelui Ennio şi a contesei Elvira, are marele merit de a combina utilul cu plăcutul, îşi îndeplineşte şi sarcinile de serviciu şi se ocupă şi de camerista Lucia (ar fi mare păcat să n-o facă!). Se achită cu succes şi de o sarcină suplimentară (şi dificilă), aceea de a o conduce la bucătărie şi a o servi cu vin pe Caterina, o mare amatoare de licoare a zeului Bacchus…
**
Noi, românii, ne mândrim că suntem printre inventatorii absurdului prin Urmuz, Caragiale, Ionescu/ Ionesco, dar această foarte vivace farsă publicată în 1948 de Aldo Nicolaj, care a fost recompensată cu premiul Editurii Bompiani – Sipario (Cortina), este şi ea o cărămidă în eşafodajul teatrului absurdului. Păcat că a fost relativ puţin jucată şi redescoperită de-abia în ultimii ani… E adevărat că, prin anii ’80, am văzut la Teatrul Mic un spectacol minunat, Fluturi, fluturi, în care a strălucit Olga Tudorache, dar e mult de atunci… Cumva montarea acestui spectacol pe scena piteşteană îl aduce în atenţia publicului pe un creator de primă mână. Pachetul artistic regie + scenografie este asigurat (poate şi moştenit!) de Luca Nicolaj, fiul autorului, şi este o reuşită deplină. Mişcarea scenică, dialogul sprinţar, poantele neaşteptate, totul a fost la înălţime… Pe regizorul Nicolaj-fiul am putea să-l asigurăm că piesa a fost gustată de publicul piteştean nu doar la premieră, ci la toate reprezentaţiile (de până acum…). Aşa că i-am putea spune în limbajul familiar al Mondinelor (dar şi al unei adevărate doamne a muzicii uşoare italiene, Gigliola Cinquetti)… Aşadar, Sciur padrùn da li bèli. Testi Nicolajesti, grazie! Davvero, grazie!
Addenda
1. Cercetând mai atent în opera lui Nicolaj-tatăl, am aflat că, de fapt, titlul sub care a fost publicată şi premiată piesa este Altezze psichiche, adică ceva de genul Piscuri (sau culmi, niveluri) psihomentale înalte”. Înţeleg alegerea Teatrului „Davila” de a opta pentru un titlu ceva mai atrăgător, mai puţin ştiinţific (lumea o fi suprasaturată de atâta ştiinţă), dar – L’exactitude oblige, n’est-ce pas? – cred că pe site-ul teatrului sau/ şi în caietul-program ar fi trebuit indicat şi titlul sub care e cunoscută piesa în limba originară…
2. Rar mi s-a întâmplat ca, ieşind de la un spectacol de teatru cu o comedie reuşită, să mai râd încă vreo jumătate de oră… mi se întâmpla acum o jumătate de veac după ce ieşeam de la comedii bine regizate, cu actorii mari ai epocii (Al. Giugaru, Gr. Birlic, Dem Rădulescu, Ştefan Bănică, Radu Beligan, Toma Caragiu, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Carmen Stănescu, Liliana Tomescu, Coca Andronescu, Rodica Tapalagă, Anda Caropol, Ştefan Iordache, Octavian Cotescu, Virgil Ogăşanu ş.a.). Aşa că am fost foarte plăcut surprins de ceea ce mi s-a întâmplat la avanpremiera unei piese inedite a celebrului autor italian Aldo Nicolaj. Cunoşteam mai multe din piesele mai „circulate” ale autorului italian, aşa că m-a încântat (şi) acest text minunat, vesel cu supra-ofertă de partituri actoriceşti. Şi o punere în scenă, semnată de fiul autorului, regizorul Luca Nicolaj, sprinţară, simpatică, seducătoare… Destul cât să ne amintim că teatrul mare vine (şi) din Italia… Aşa că o să merg şi la premieră, ca să mai râd cu poftă de păţaniile personajelor create de Aldo & Luca Nicolaj şi prezentate de o echipă minunată: Andreea Drugulescu, Daniela Marinache, Petrişor Diamantu, Dan Andrei, Lia Deaconu, Daniela Butuşină, Mirela Popescu, Gabriel Gheorghe, Teodora Colţ şi Ionuţ Oanţă. Vă îndemn să faceţi la fel!
3. Am scris paragraful notat cu 2 în această Addenda imediat ce am ieşit de la spectacolul de avanpremieră. M-am ţinut de cuvânt şi am fost şi în seara următoare la premiera oficială şi am plecat la fel de vesel. Aşa că reiterez şi acum – la câteva săptămâni distanţă – îndemnul de a vă amuza copios la „Davila” cu personajele lui Aldo Nicolaj puse în scenă de Luca Nicolaj: contesa Elvira, spălătoreasa Magdalena, baroana Paolina, prietena Evelina, camerista Lucia, contele Ennio, Doctorul (fără nume), savantul Fergusson, valetul Filippo. Garantez buna dispoziţie şi hohotele de râs, credetemi!
Cronică de Cristian SABĂU, scriitor, jurnalist, cronicar teatral
Contesa Elvira
de Aldo Nicolaj
Traducerea: Ionela Dănilă şi Marian Stan
Regia artistică, viziunea scenografică: Luca Nicolaj
Distribuţia:
Elvira, contesă – Andreea Drugulescu
Magdalena, spălătoreasă – Daniela Marinache
Ennio, soţul Elvirei – Petrişor Diamantu
Doctorul – Dan Andrei
Paolina, mama ei – Lia Deaconu
Evelina, prietenă cu Elvira şi Paolina – Daniela Butuşină
Caterina, mama ei – Mirela Popescu
Fergusson, mare hipnotizator – Gabriel Gheorghe
Lucia, servitoarea Elvirei – Teodora Colţ
Filippo, servitor – Ionuţ Oanţă
Producător: Teatrul „Alexandru Davila” Piteşti
Data premierei: 3 aprilie 2026
