Un salon dintr-o clinică de lux, femeia de 50 de ani – mai mult sau mai puţin – este singură, îmbrăcată doar într-un halat alb, nemachiată… Spune că se simte bine, deşi e internată într-un spital, nu se simte deprimată… Se simte bine îngrijită şi ocrotită, doarme bine, fără pilule, somnifere sau tranchilizante… O femeie cam de vârsta mea… Da, dar ce vârstă? Vârsta pe care mi-o dau ei. Doctorul crede că am vreo 50 de ani… Undeva pe aici… mai mult sau mai puţin.
Acţiunea care, de fapt, este doar un lanţ al ipotezelor despre viaţa anterioară pierderii memoriei
Şi apoi poate în spaţiul pe care nu-l vedem plutesc întrebările esenţiale: Cine suntem? De unde venim? Încotro mergem?
Eroina amnezică este o femeie care poate fi în acelaşi timp puternică şi fragilă, ironică şi autoironică. O femeie care şi-a pierdut memoria; nu mai ştie cum o cheamă, unde locuieşte, dacă are familie, copii, soţ. Îşi aminteşte doar culorile. Tot este ceva…
Cum a ajuns aici? Nu ştie. Ştie doar că şedea pe un scăunel pliant într-un refugiu aproape de un telefon la marginea autostrăzii… Şi între miile de maşini care treceau pe lângă ea, deodată, chiar în faţa ei, s-a oprit o maşină mare, verde. O pană la motor, la motorul care până atunci mergea ca un ceas elveţian. Şoferul a coborât, i-a cerut voie să telefoneze… o luase drept o angajată a serviciului de prim-ajutor a autostrăzilor… l-a consolat… bărbaţii trebuie să fie încurajaţi când li se întâmplă ceva rău… Apoi, el mi-a spus că am noroc că e medic şi mă va duce la clinica sa. M-a încurajat, mi-a spus că astfel de amnezii se pot întâmpla oricui şi că o să-mi revin…
„Mă simţeam ca şi cum m-am născut pe autostradă, precum un fir de iarbă…”, spune amnezica… Dar constată: „Am mâini fine de intelectuală… Oricum, aici, la clinică, sunt tratată ca o doamnă şi poate că asta şi sunt… Poate am avut un soţ care se săturase de mine, poate-şi găsise o amantă tinerică (aşa fac toţi când ajung pe la 50 de ani, dar apoi, tinerelele îi abandonează şi se trezesc singuri), poate când m-a anunţat că mă părăseşte, mi s-a rupt vreun capilar în creier şi am uitat tot… Sau poate am fost agresată, răpită… dar tot n-a venit nimeni cu vreo răscumpărare”.
„Nu ştiu de ce am impresia că am cunoscut o grămadă de bărbaţi… frumoşi, blonzi, cu ochii verzi şi albaştri, laţi în spate, înalţi, supli… şi nu ştiu de ce îmi pare că până la urmă m-am încurcat cu un bondoc, cu picioare scurte, cu umeri înguşti şi că nici n-am cunoscut alţi bărbaţi în afară de el.”
Încearcă diverse nume care poate că i s-ar potrivi: Marcella, Marietta, Giulietta sau, poate, Elvira, nu se hotărăşte… Ceva însă există şi persistă indiferent de ipoteza propusă: singurătatea prelungită, faptul că nimeni n-a venit s-o caute…
Noi, spectatorii, am trecut în revistă împreună cu femeia amnezică de pe scenă toate posibilele sale vieţi, toate scenariile care-i trec prin minte, unele care par chiar fantasmagorice. Dar neştiind nimic despre sine, orice se poate presupune că s-a petrecut. Ar fi putut fi o mamă şi gospodină devotată familiei, sau poate mai mult amantă, sau prostituată… Dacă nu-ţi aminteşti nimic, ai un mare avantaj, poţi crede orice. Sau aproape orice…
Mònica van Campen – o mare actriţă catalană la Piteşti
După modelul american din 1986, când Jo Bennett cobora de pe motocicletă şi deschidea fermoarul bluzei, lăsând la liberă vedere un decolteu ameţitor, un deceniu mai târziu, manechinul catalan Mònica van Campen a făcut acelaşi gest provocator într-un spot publicitar în care căuta colonia pentru bărbaţi Jacq’s. Ce să-i faci, erau vremuri grele, patronii agenţiei de manechine îţi cereau să deschizi mai mult fermoarul…
Mònica van Campen s-a născut în 1976 şi după ce la 19 ani s-a lansat cu spotul publicitar menţionat, şi-a construit o carieră solidă cu roluri importante în teatru, film şi televiziune. Dar este recunoscută şi ca bună recitatoare din poezia catalană şi fotografă.
S-ar putea spune că, într-o oarecare măsură, spectacolul cu piesa Mai mult sau mai puţin este o afacere de familie: tatăl, Aldo Nicolaj (un demn urmaş al unor Bontempelli, Buzzati, dar şi Cehov), este autorul unui text atât de ofertant pentru actor, iar fiul, Luca Nicolaj, este regizorul acestui spectacol doldora de sentiment. Un spectacol în care în fiecare secundă actriţa a exprimat o altă stare, un alt sentiment, o altă îndoială, o altă ipoteză…
Fotografiile anexate spun multe, dar nu destule despre capacitatea expresivă a actriţei spaniole (pardon, catalane, cred că aşa ar dori să fie recunoscută!). Aducerea acestui spectacol în festivalul piteştean chiar este o victorie a managementului festivalului!
Cronică de Cristian SABĂU, jurnalist, scriitor
Más o menos (Mai mult sau mai puţin)
de Aldo Nicolaj
Traducerea: Marian Stan
Regia artistică: Luca Nicolaj
Distribuţia:
Mònica van Campen
Producător: Teatre de Barcelona, Spania
Spectacol prezentat sâmbătă, 17 mai 2025, în cadrul Festivalului Internaţional al Teatrului de Studio, de la Teatrul „Alexandru Davila” Piteşti
