Statele Unite îşi serbează pe 4 iulie independenţa de Imperiul Britanic obţinută în 1776, cu 102 ani înaintea Românei care s-a eliberat de Imperiul Otoman în 1878. Azi, America este mai dezbinată ca niciodată şi pare din ce în ce mai mult în pragul unui război civil, iar preşedintele Biden este sub presiune să-şi dea demisia. Dar am încredere că marea naţiune americană va reuşi să iasă şi din acest impas.
Populaţia de 330 de milioane a Americii este împărţită în două tabere antagoniste, iar politicianul centrist care ar trebui să gestioneze această coabitare dificilă şi în acelaşi timp să fie comandantul suprem al imperiului militar american este un preşedinte care a demonstrat recent că se află într-un proces de deteriorare cognitivă ireversibilă.
O mică lecţie de istorie
Unul dintre principalele motoare ale acestei revoltei americane împotriva Imperiului Britanic a fost principiul No taxation without representation (Nicio taxare fără reprezentare). Colonizatorii americani, nemulţumiţi de faptul că erau supuşi taxelor impuse de coroana britanică fără să aibă dreptul de a fi reprezentaţi în Parlamentul britanic, au protestat vehement împotriva acestei practici. Deşi totul a pornit de la o mică taxă pe ceai, americanii considerau că impunerea taxelor fără consimţământul lor încălca principiile de drept natural şi drepturile fundamentale ale omului. Această deviză a devenit un simbol al rezistenţei şi dorinţei de autodeterminare a coloniştilor americani, alimentând spiritul care a condus la declaraţia faimoasă de independenţă din 4 iulie 1776.
În spiritul acestei revolte, America a rămas singura mare economie fără o taxă pe valoare adăugată, la nivel federal. În schimb, SUA utilizează un sistem de impozit pe vânzări aplicat la nivel de stat şi local, care variază. În Florida, taxele statale pe vânzări sunt doar de 6%, la New York sunt de 8,875%, iar în California sunt de 7,25%. Există şi cinci state fără o taxă generală pe vânzări: Alaska, Delaware, Montana, New Hampshire şi Oregon. Acestea sunt uneori denumite statele NOMAD (de la iniţialele N pentru New Hampshire, O pentru Oregon şi aşa mai departe).
Cum în timp au apărut însă multe alte taxe şi impozite, din ce în ce mai mari, mulţi americani simt astăzi (ca şi românii şi europenii de altfel) că au fost cooptaţi într-un sistem tehnofeudalist în care nu au decât o reprezentare pur formală; că plătesc din ce în ce mai multe impozite unui guvern supradimensionat şi cheltuitor care a produs o datorie astronomică; că, în loc să le reprezinte lor interesele, acesta susţine în schimb interesele multinaţionalelor, marilor corporaţii şi marilor ONG-uri ale căror interese deservesc majoritatea americanilor; că fostul Imperiu Britanic, care domina odinioară lumea, a fost înlocuit de un nou imperiu al elitelor globaliste, instituţii financiare şi organizaţii nonguvernamentale globale care, cu lobby, presiune şi bani, dictează guvernelor ce să facă. Iar profitul şi creşterea economică pe care le vizează neîncetat au adus sărăcirea clasei de mijloc şi erodarea, dacă nu chiar dispariţia, încrederii în instituţiile fundamentale.
Criza unităţii naţionale
În contextul actual, Statele Unite trec printr-o perioadă de polarizare politică şi socială fără precedent. Într-un peisaj unde conflictele ideologice între dreapta conservatoare şi stânga autonumită „progresistă” sunt tot mai acerbe, orice tentativă de guvernare eficientă este rapid subminată de lipsa consensului. Probleme precum controlul imigraţiei, restricţionarea dreptului constituţional de a purta arme, modul de a gestiona schimbările climatice, drepturile minorităţilor, reforma sistemului de sănătate, războaiele din Ucraina şi Gaza, mărirea sau micşorarea taxelor şi a statului administrativ, mâna nevăzută a Deep State-ului în politic, sunt subiecte de dezbatere intensă care nu par să găsească o rezolvare comună.
Această scindare a fost accentuată de ascensiunea reţelelor sociale, care amplifică ecourile unor bule informaţionale şi creează percepţii divergente asupra realităţii, fiind ideale pentru propagandă. De asemenea, anumite reţele sociale, cum ar fi X, lasă pentru prima dată în foarte mulţi ani libertatea cetăţenilor jurnalişti să contrazică naraţiunile oficiale în subiectele cele mai importante. America, odinioară simbol al democraţiei şi al unităţii în diversitate, pare acum un teren de luptă între două viziuni ireconciliabile care folosesc „arme” din ce în ce mai agresive.
Biden, într-un moment critic
În faţa acestei provocări, preşedintele ar trebui să joace rolul de mediator şi de unificator. Cu toate acestea, starea de sănătate mentală a lui Biden a devenit o problemă majoră şi se fac presiuni ca acesta să demisioneze. În ultimele luni şi mai ales la ultima dezbatere cu fostul preşedinte Trump, vizionată de 51 de milioane de oameni, semnele unei deteriorări cognitive au devenit tot mai evidente, punând sub semnul întrebării capacitatea sa de a îndeplini funcţiile de bază ale preşedinţiei.
Preşedintele Statelor Unite este considerat liderul lumii libere şi comandantul suprem al celei mai puternice armate de pe glob. O astfel de poziţie necesită o luciditate excepţională şi o capacitate de decizie rapidă şi eficientă. Însă, atunci când preşedintele însuşi este perceput ca fiind într-o stare de vulnerabilitate, autoritatea sa este erodată, iar capacitatea guvernului de a funcţiona coerent este serios afectată. În mod normal, Biden ar trebui să predea bastonul puterii doamnei Kamala Harris.
Republica constituţională americană
Pentru cititorii din România, este important de menţionat că Statele Unite sunt o republică constituţională şi nu o democraţie tradiţională. Ce înseamnă acest lucru: guvernarea americană se bazează pe o constituţie care protejează un set de drepturi fundamentale ale fiecărui cetăţean, indiferent de situaţie, limitând atât puterile statului, cât şi ale mulţimii „democratice”, care poate fi uşor manipulată prin minciuni şi emoţie, cum ar fi în cazul unui linşaj (real sau simbolic) sau prin propagandă falsă, cum a fost, cel mai recent, cazul COVID-19, un exemplu care a afectat întreaga lume.
Într-o republică constituţională, drepturile cetăţenilor (libertatea de exprimare, libertatea religioasă, dreptul la un proces echitabil etc.) sunt garantate şi protejate prin Constituţie. Constituţia nu doar că defineşte structura guvernamentală, dar şi limitează puterea statului printr-un set clar de reguli şi principii care protejează libertăţile individuale şi promovează justiţia şi egalitatea de drepturi, indiferent de situaţie.
Progresişti şi populişti
Începând din 2008, acest sistem de echilibru şi control a fost abuzat de progresişti, care au transformat treptat drepturile minorităţilor într-o formă de tiranie, contribuind la apariţia curentului advers, populismul, care încearcă să redistribuie mai multă atenţie spre preferinţele majorităţii în chestiuni cum ar fi imigraţia, decenţa, drepturile femeilor (biologice), protecţia inocenţei copiilor împotriva sexualizării precoce şi libera exprimare.
În numele justiţiei sociale şi al egalităţii şi cu ajutorul unei armate de avocaţi şi de ONG-uri, progresiştii au impus politici care au creat extreme, diviziuni şi resentimente. Legislaţiile şi reglementările exagerate au făcut ca anumite grupuri să aibă nu doar drepturi egale, dar şi privilegii speciale, inclusiv cel de a nu fi criticaţi sau măcar expuşi ideilor contrare (în academii), ceea ce a generat o reacţie negativă din partea majorităţii, simţindu-se marginalizată şi neglijată. În consecinţă, aceste măsuri au dus la o polarizare şi mai accentuată.
Realitatea sistemului american
Strategia electorală a preşedintelui Biden şi a democraţilor a fost să prezinte opoziţia republicanilor ca fiind un atac asupra democratiei americane. În acest context, argumentul în favoarea democraţiei în SUA (o republică constituţională) poate fi considerat un red herring, deoarece schimbă accentul de la structura şi principiile reale ale Guvernului SUA la un concept diferit (democraţia directă, cum există în Elveţia).
Sistemul politic al SUA este conceput cu un echilibru al puterilor, federalism şi garanţii constituţionale care sunt distincte de o democraţie directă. Prin încadrarea problemei ca o lipsă de democraţie, cineva ar putea să distragă atenţia de la discuţiile reale despre modul în care funcţionează republica constituţională şi modalităţile specifice în care aceasta ar putea fi îmbunătăţită sau reformată.
Ceea ce face însă argumentul „atacului la democraţie” foarte tentant este faptul că democraţii americani au câştigat votul popular la ultimele câteva alegeri naţionale, datorită faptului că reprezintă o majoritate covârşitoare în marile centre urbane americane şi beneficiază de o presă care îi susţine în proporţie de 80%. Datorită presei aservite şi partizane, ascunzând anumite lucruri şi relevând altele, ei pot crea mereu consensul şi emoţia necesară pentru a influenţa cum doresc opinia publică, asigurând rezultatele necesare, inclusiv linşajul simbolic al oponenţilor, gen Donald Trump şi toţi susţinătorii lui. Dacă acest trend continuă, democraţii pot deveni victima propriului lor succes, devenind un partid cvasi-unic, ceea ce va duce la corupţie în justiţie şi nu numai, aşa cum am văzut în timpul comunismului.
Pentru cine nu ştie, „ciudatul” sistem electoral american şi mecanismele de reprezentare, cum ar fi Colegiul Electoral, sunt concepute să echilibreze influenţa diferitelor regiuni şi grupuri sociale pe un terioriu imens, prevenind astfel concentrarea puterii într-o singură parte a populaţiei (cum ar fi în UE, Germania şi Franţa). Astfel, chiar dacă progresiştii controlează centrele urbane şi mass-media, deciziile naţionale trebuie să reflecte un consens mai larg şi să respecte cadrul constituţional care protejează diversitatea şi drepturile individuale.
Exportul valorilor americane în Europa
America era „the shining city on the hill” cam până în timpul lui Ronald Reagan şi Bill Clinton şi valorile sale erau emulate spontan şi fără constrângeri, din admiraţie. Dar, începând din primul mandat al preşedintelui Obama (2008), un preşedinte carismatic, finanţat de interese globaliste, s-a început să se exporte aceste valori progresiste în Europa, brusc şi din ce în ce mai agresiv, contra dorinţelor locale, cu un sentiment de obligativitate totalitară (chipurile, morală). În multe cazuri, aceste valori impuse sau copiate din America au intrat în conflict cu tradiţiile locale şi cu structura socială existentă, creând tensiuni şi schimbări rapide în politica şi cultura europeană. Ţările europene sunt construite pe o coeziune etnică şi de valori spirituale şi religioase, şlefuită „de 2000 de ani” (ca să-l citez pe Mihail Sebastian), diferită de Statele Unite, o ţară de imigranţi. Dar presiunea americană şi cea globalistă nu au țţnut cont de acest lucru.
În timp ce marile naţiuni europene care au fost cândva imperii au adoptat aceste idei mai uşor, din hubris colonialist şi un fel de vanitate imperială, altele continuă să întâmpine dificultăţi şi opoziţie puternică în integrarea lor, evidenţiind diferenţele fundamentale dintre continentul european compus din naţiuni de stat cu tradiţie şi America multiculturală, de sorginte relativ recentă.
De-a lungul ultimelor decenii, preşedinţii americani pe care i-am apucat au promovat diverse valori şi politici pe scena internaţională, adesea cu un impact semnificativ asupra Europei. Ronald Reagan a câştigat glorios Războiul Rece şi a eliberat lagărul socialist din care a făcut parte şi România. Bill Clinton a promovat globalizarea, intrarea Chinei în World Trade Organization şi liberalizarea economică, ceea ce a contribuit la schimbări economice şi sociale rapide (care au servit România, dar au decimat industria şi clasa de mijloc americană). Cei doi preşedinţi Bush au fost promotori ai capitalismului şi ai pieţei libere, dar şi ai intervenţiilor militare, care au lăsat urme adânci în geopolitica din Orientul Mijlociu şi, implicit, în cea europeană. Bush Jr. a iniţiat şi statul poliţienesc american (the surveillance state) demascat de Snowden, patronând transformarea imperiului american dintr-unul perceput ca benevolent şi eliberator, într-unul perceput din ce în ce mai mult de către restul lumii ca fiind agresor, pentru a alimenta din ce în ce mai deschis foamea de bani a marii industrii militare americane. Barack Obama a adus în prim-plan cultura „woke” şi valorile „progresiste” în special în ceea ce priveşte drepturile minorităţilor şi schimbările climatice. De asemenea, a inflamat tensiunile rasiale şi a instaurat şi perfectat cenzura libertăţii de exprimare de fiecare dată când aceasta contrazice naraţiunea oficială, influenţând puternic politica europeană care, la rândul ei, a introdus reguli şi legislaţie împotriva nou creatului hate speech, care, de fapt, contravine fundamental dreptului uman şi jurnalistic la libera exprimare.
În prezent, administraţia Biden continuă să promoveze agenda progresistă începută de Obama, accentuând drepturile LGBTQ+, politicile de discriminare rasială DEI pentru asigurarea nu doar a şanselor egale, cum este corect, dar şi a rezultatelor egale a minorităţilor (ceea ce intră în conflict cu faimoasa lege The Civil Rights Act din 1964). De asemenea, continuă politica de a nega (indirect) dreptul europenilor nativi la habitatele lor ancestrale şi convingerile lor religioase iudeo-creştine de 2000 de ani, amestecând ideea de ţară cu cea de economie, din care poate face oricine parte, ca într-o corporaţie, şi unde fiecare om este doar un număr.
Aceste iniţiative au avut atât susţinători, cât mai ales critici în Europa, unde valorile tradiţionale şi structurile sociale sunt adesea în conflict cu noile idei promovate de liderii americani care încearcă să transforme UE după modelul SUA. Dar, pe măsură ce guvernele europene şi-au abandonat valorile tradiţionale din oportunism combinat cu laşitate, populaţiile au pierdut încrederea în aceste guverne, oglindind acelaşi proces de erodare a contractului social din SUA.
Astfel, aniversarea Zilei Independenţei Americii devine nu doar un prilej de celebrare a trecutului excepţional, ci şi un moment de reflecţie asupra direcţiei viitoare şi a valorilor care trebuie să ghideze mai departe această mare naţiune. Direcţia ei ne afectează, cum am văzut, pe toţi.
Editorial de Alexandra ARES
(Foto: en.wikipedia.org)
