Livada cu violoncele

Ceea ce observ în ultima perioadă este o atitudine ostilă, subterană faţă de premierele care se succed în cascadă la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” în era post-Caramitru, după nenorocirea pandemică urmată de tragedia ucraineană şi de ameninţarea nucleară care planează asupra lumii civilizate astăzi mai mult ca niciodată. Se pare că acea faimoasă criză a rachetelor din Cuba, de care noua generaţie habar nu are, a fost o jucărie, o comedioară şi s-a jucat între Hruşciov şi Kennedy cel asasinat ulterior, criză oprită totuşi şi de panica distrugerii totale, şi de un gram de bun-simţ final. Lumea arde şi teatrul se joacă. Cel mai cumplit scenariu apocaliptic auzit de mine este ameninţarea distrugerii Marii Britanii într-o manieră care depăşeşte orice film de la Hollywood. Mă uit şi mă minunez cum putem trece de la o asemenea ameninţare de care România nu este scutită la tot felul de ştiri amărâte, minore, stupide care ne infestează aceste zile care ar putea fi ultimele pentru umanitate. Se joacă pe muchie de cuţit o piesă care întrece toată dramaturgia shakespeariană, ce ar putea să dispară definitiv. În acest context abracadabrant, războinic, se duc în continuare micile bătălii de orgolii şi răzbunări politice cu lovituri sub centură, chiar cu tot felul de „machiaverlâcuri”, vorba lui Nenea Iancu, cel fluierat la „D’ale Carnavalului”, cel atacat la „O noapte furtunoasă”, cel respins de două ori de la premiile Academiei, cel căruia grandomanii epocii îi considerau datată „Scrisoarea pierdută” şi nu-i acordau nicio şansă de perenitate.

Rachete de diferite dimensiuni sunt azvârlite din submarinele şi laptopurile vrăjmaşilor TNB care au contribuit şi la nimicirea lui Caramitru fără nicio remuşcare, fără nicio concluzie pozitivă. În acest context, orice aprecieri aduc astăzi în „Rinocerul”, acum şi aici, la adresa spectacolelor văzute pe prima noastră scenă, nu pot face altceva decât să alimenteze impresia că vreau să mă pun bine cu teatrul ca dramaturg şi să nu fac din Dan Puric un elefant, şi din Goga o muscă, şi din Dan Tudor un regizor de pur divertisment. Am auzit fără să vreau şi o discuţie din care rezultă că Vlad Massaci, pe care nu îl cunosc personal, a făcut spectacole mult mai bune decât Părinţi şi copii, dramatizarea romanului lui Turgheniev (care fiind şi rus nici nu trebuia să fie jucat). Noroc mare că l-a adaptat un irlandez, Brian Friel, unul din urmaşii lui Samuel Beckett, creatorul teatrului absurdului, şi care se află în afara tuturor suspiciunilor de a fi colaborat cu vreo securitate sub pseudonim.

Spectacolul domnului Vlad Massaci poate părea mai puţin genial decât altele realizate de domnia sa, dar nici piesa nu e o capodoperă. Orice dramatizare îşi pierde suflul conflictual, devine lungă, plată, epicul fiind duşmanul. Totuşi, în esenţă, aici este vorba de o vizită care declanşează acţiunea foarte orizontală, vizita fiului rătăcitor Arcadi care se întoarce la moşia părintească cu prietenul lui, anarhistul Bazarov, amândoi fiind infestaţi de ceea ce numim acuma nihilismul, care seamănă foarte mult cu bolşevismul trăit de noi, generaţia întârziată pe scenă (nimic din ce a fost înaintea ei ca sistem politic, ca sistem de gândire, ca idealuri nu mai corespunde cu viziunea noii generaţii care întotdeauna şi mereu va avea convingerea că este generaţia providenţială şi că lumea începe cu ea şi că moartea lumii anterioare este obligatorie şi trebuie grăbită). În acest vizavi stă toată valoarea unei poveşti încâlcite cu legături conjugale extraconjugale, morţi, părinţi disperaţi, petreceri în coadă de peşte, ziceri, contraziceri, afirmaţii, negaţii, destăinuiri. Poveşti de familie, frânturi de poveşti, banalităţi exasperante pe lângă idei violente sunt asamblate de regizor într-o construcţie monumentală care justifică prezenţa spectacolului pe cea mai mare scenă din teatru, deşi ea putea fi făcută şi la nivel de studio. Regizorul a intuit bine limitele teatrului psihologic naturalist care, desigur, e cel mai uşor de asimilat şi de actori şi care dă bine şi la publicul intoxicat de seriale şi de tot felul de piese unde se vorbeşte aşa cum se gândeşte, dar care, introdus în alegorie şi suprarealism, manifestă reţinere, ca să nu spun respingere. Viziunea suprarealistă dă valoarea acestui spectacol şi decorul suprarealist (Adrian Damian) e cel care scoate povestea din pagina prăfuită în care se află de aproape 200 de ani. Banalul salon de muzică al aristocratului este supradimensionat şi pare a fi o sală de concert şi aştepţi din clipă în clipă să apară instrumentiştii, dar apar artiştii, actorii… În actul al doilea, suprarealismul este continuat printr-un artificiu tehnic, uzual în teatru, apariţia din subsolul scenei a unei sufragerii flancate de un perete pe care sunt atârnate 45 de icoane, nici mai mult, nici mai puţin; este ortodoxismul habotnic de tip slav şi grandoarea bisericii ruse. Pe de o parte ‒ nobilimea, pe de altă parte ‒ ţărănimea, lumea desculţilor. În ultima parte revenim în încăperile largi ale conacului cu spaţiile verzi adiacente, unde aristocratul a făcut sport, a jucat fotbal, unde copilul făcut cu servitoarea e plimbat în landou şi unde va fi instalată şi sufrageria cu masa de nuntă a lui Arcadi şi unde, printre firimituri, se face şi pomenirea lui Bazarov, reputatul medic omorât de tifos. Fără a avea o funcţie precisă, pomul din grădină construit din violoncele marcând însă consecvenţa suprarealismului, adică aducerea modernităţii în acel câmp al poveştilor arhaice atât de dragi lui Cehov, reprezintă o livadă de violoncele!

Şi lui Turgheniev, mai tânăr decât Anton Pavlovici Cehov, i-ar fi plăcut montarea domnului Vlad Massaci!

Andrei Huţuleac (Evgheni Vasilici Bazarov) şi Alexandru Potocean (Arcadi Nicolaevici Kirsanov) sunt pilonii unui spectacol minuţios elaborat, convingător şi deloc uşor de jucat, dat fiind fragmentarismul acţiunii în jurul ideilor care deschid o prăpastie între interlocutori. Actorii joacă realist şi suprarealist. 45 de reflectoare dispuse lateral şi în tavan creează tot felul de lumini, întunecimi (Cristian Şimon), iar proiecţiile video (Constantin Şimon) din final aduc şapca lui Lenin şi se opresc la mutra lui Stalin. Costumele (Luiza Enescu) îmbracă actorii cu nobleţe şi cu tristeţe în cazul oropsiţilor de slujitori. Nu căutăm noduri în papură. Mihai Călin (Nicolai Petrovici Kirsanov, tatăl lui Arcadi), Richard Bovnoczki (Pavel Petrovici Kirsanov, unchiul lui Arcadi), Tomi Cristin (Vasili Ivanici Bazarov, tatăl lui Evgheni), Diana Dumbravă (Arina Vlasievna Bazarov, mama lui Evgheni), Cosmina Olariu (Fenicika Fedosia Nicolaevna), Crina Semciuc (Ana Sergheievna Odinţov), Măriuca-Serena Bosnea (Caterina Sergheievna Odinţov), Fulvia Folosea (Duniaşa), Emilian Mârnea (savurosul Piotr), Mihai Verbiţchi (pitoreştii Procofici şi Timofeici) şi Andrei Tomi (Fedca) îşi fac datoria pentru care iau simbria. În câteva apariţii strălucitoare de protocol se remarcă talentul de comedie al doamnei Emilia Popescu (Prinţesa Olga).

Andrei Huţuleac, Mihai Călin, Cosmina Olariu şi Richard Bovnoczki, în Părinţi şi copii (Foto: tnb.ro)

Un spectacol greu, bine jucat ce îşi găseşte un loc aparte în repertoriul acestei stagiuni teatrale, oferind spectatorilor TNB oglinzi retrovizoare, avertismente, sugestii năucitoare despre nihilism, tradiţionalism, bolşevism şi noul imperialism.

Dinu GRIGORESCU 

Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments