Noua Elena din Troia a lui Christopher Nolan, care apare doar de trei ori în film, este interpretată de actrița kenyano-mexicană Lupita Nyong’o. Alegerea ei nu găsește sprijin nici în textul homeric, nici în cunoașterea istorică privind Grecia antică, nici în iconografia acesteia și nici în tradiția artistică europeană care i-a urmat, după cum voi demonstra în acest articol. Ea se înscrie, însă, într-un context mai larg al transformărilor produse la Hollywood în ultimul deceniu. În 2016, Cheryl Boone Isaacs – prima președintă afro-americană a Academiei Americane de Film – a lansat, în plină controversă #OscarsSoWhite, un amplu program de extindere a Academiei, cu obiectivul de a dubla până în 2020 numărul femeilor și al membrilor proveniți din minorități. Patru ani mai târziu, în 2020, Academia a adoptat noile standarde de eligibilitate pentru categoria „Best Picture”, aplicabile începând cu ediția premiilor Oscar din 2024, standarde care încurajează o reprezentare mai largă a grupurilor considerate subreprezentate și care ridică probleme particulare în cazul filmelor istorice. În acest context, alegerea lui Nolan poate fi citită și ca o adaptare la noile criterii de reprezentare promovate de industria cinematografică americană. Ea devine însă dificil de apărat atunci când este prezentată, așa cum s-a întâmplat recent, drept o dovadă de fidelitate față de Homer sau față de patrimoniul artistic al Antichității. Dintru început trebuie să fie clar faptul că Nolan are, desigur, dreptul să esențializeze și să modernizeze orice text pe care îl aduce pe ecran. Libertatea artistică a regizorului este neîngrădită. De altfel, niciun film nu reproduce fidel o carte, iar nimeni nu ar trebui să pretindă acest lucru. Dar dacă îți numești filmul Odiseea și îți asumi public ambiția de a reconstitui universul mitologic grec, atunci ești dator să nu modifici radical ceea ce izvoarele spun explicit sau implicit. Reinterpretarea nu poate deveni un cec în alb pentru falsificarea istoriei.
Cârcotașii de serviciu spun că pentru o asemenea Elenă, în realitate, nu s-ar fi urnit din porturile grecești nici măcar două bărci pescărești – cu câțiva băieți matoliți bine –, darămite un război de zece ani. Trebuie să admitem, zâmbind, că poanta e bună. Pentru Homer, Elena este cea mai frumoasă dintre femeile Greciei antice. Este „divina Elena”, „fiica lui Zeus”. Avem, așadar, și o problemă cu Zeus, dacă aș arată fiica lui în viziunea lui Nolan. Mitologia spune că Zeus a sedus-o pe Leda, regina Spartei, luând înfățișarea unei lebede, iar din unirea lor s-a născut Elena, de unde și simbolul lebedei imaculate asociat acesteia. Ca să păstrez tonul cârcotaș, trebuie să recunoaștem că există, ce-i drept, și lebede negre. Dar Grecia antică nu știa de existența lor: lebedele negre au ajuns cunoscute în Europa abia la finalulsecolului al XVII-lea, când un olandez le-a văzut pe coasta de vest a Australiei. Așa că argumentul cade înainte să apuce să stea în picioare.
Homer nu spune aproape nimic explicit despre trăsăturile fizice ale Elenei, dar nici nu avea de ce: nimănui, în Grecia antică, nu i-ar fi trecut prin minte că cineva ar putea, într-o bună zi, s-o imagineze chinezoaică, oceanică sau africană, pe cea mai frumoasă dintre femeile antichității elenistice. Bătrânii Troiei, privind-o de pe ziduri, rostesc unul dintre cele mai celebre versuri din literatura universală: nimeni nu s-ar putea supăra că atâția oameni mor pentru o asemenea femeie, spun ei, căci seamănă cu zeițele nemuritoare. E, poate, cel mai frumos compliment făcut vreodată unei femei în literatura antică. De aici încolo, timp de peste două milenii, iconografia greacă, romană și europeană a redat-o identic: o prințesă miceniană cu piele deschisă, trăsături mediteraneene, păr blond sau castaniu. La fel și Leda, la fel și Zeus. De la ceramica greacă la Leonardo da Vinci, Correggio, Tintoretto și Rubens, tema seducerii Ledei de către Zeus a inspirat o parte din cele mai mari opere ale artei occidentale și în niciuna dintre ele n-o găsim pe Elena cu trăsături subsahariene.
Cei care s-au grăbit să răspundă postării mele de pe Facebook unde am publicat initial această analiză au fluturat fotografii cu vase grecești pictate în tehnica figurilor negre, ca dovadă că Grecia miceniană ar fi avut o componentă subsahariană importantă.
Argumentul ignoră chiar limbajul tehnic al ceramicii: negrul e efectul unui procedeu de ardere a argilei, nu al pigmentării pielii personajelor. Contraproba intelectuală e la îndemână: pe vasele dedicate competițiilor olimpice nimeni n-a susținut vreodată că atleții reprezentați erau africani.Iar acolo unde artiștii greci chiar au vrut să deosebească un chip grec de unul african, au făcut-o explicit: există un vas din secolul al VI-lea î.Hr. cu două capete alăturate, unul grec și altul african, cu inscripția kalos (frumos) asociată profilului european. Patrimoniul artistic se citește în codul lui, nu în codul ideologic al cuiva care are nevoie disperată de un precedent.
Al doilea argument agitat în ultima săptămână sună așa: din moment ce Odiseea e plină de zei, ciclopi și vrăjitoare, întreaga lume pe care o descrie ar fi ficțiune pură, deci orice reprezentare ar fi la fel de validă. E o confuzie veche, cu un răspuns simplu. Orice tradiție religioasă are un plan supranatural, accesibil credinței, și un plan istoric concret, în care acea credință s-a născut. Nimeni nu renunță să studieze științific Ierusalimul antic – accesibil în textul biblic – pe motiv că Evangheliile vorbesc despre învierea și înălțarea lui Hristos. La fel stau lucrurile pentru revelația profetului Mahomed, care ține de credința islamică, dar Arabia secolului al VII-lea reprezintă obiectul cercetării istorice. În cazul discuției noastre, ciclopii și sirenele aparțin imaginarului religios grec, în timp ce lumea cetăților miceniene rămâne obiect de arheologie și istorie. Poseidon nu transformă Sparta într-o poveste inventată, iar Elena – deși personaj mitologic – ocupă un loc social precis: e prințesă a Spartei și regină prin căsătoria cu Menelau, într-o lume documentată arheologic și iconografic și, deci, accesibilă științific nouă. O regină a Spartei de origine africană nu are sprijin în nicio sursă, indiferent cât de legendar e personajul care poartă titlul, și indiferent câtă presiune ideologică pun astăzi pe casting directorii de la Hollywood.
Al treilea argument – cel mai obosit – invocă universalitatea Odiseei: dacă epopeea vorbește tuturor oamenilor, de ce n-ar putea Elena să fie oricine sau orice? Pentru că universalitatea unei opere vine din temele ei – dorul, fidelitatea, războiul, întoarcerea acasă –, nu din rescrierea coordonatelor istorice ale lumii pe care o înfățișează. Hamlet rămâne universal fără să înceteze a fi prințul Danemarcei. Chiar filmul lui Nolan confirmă principiul: acțiunea rămâne mediteraneană, geografia și politica rămân grecești, cetățile sunt dispuse pe acropole ca în Grecia, personajele sunt cele din epopee. Dacă logica universalității chiar ar fi fost aplicată consecvent, Ulise ar fi putut fi japonez, Menelau arab, Itaca o insulă din Pacific, armata condusă de Ulise formată din coreeni, iar populația asediată a Troiei de origine mongolă. Nimic din film nu merge în direcția asta. Singura excepție e Elena, ceea ce arată limpede că nu discutăm despre un principiu artistic, ci despre o cotă de reprezentare – motivată ideologic – bifată la insistențele industriei cinematografice americane.
Christopher Nolan, în filmul lui și pe banii lui — ca să-l citez pe Gigi Becali —, face ce vrea. Numai că dacă botezi filmul Odiseea și pretinzi că reconstitui universul mitologic grec, oameni au tot dreptul să te raporteze la Homer. Sincer, m-am întrebat de ce a făcut Nolan această alegere. Ca să intrige? Adevărul e că azi nu se mai poate imagina succesul fără un scandal care să biciuiască sensibilitățile oamenilor — și industria americană a învățat asta prea bine. Iar industria americană pare că a învățat prea bine această lecție a succesului. Dacă te uiți peste încasările filmului se pare că pariul lui Nolan este unul câștigător.
În încheiere, trecem la Penelopa, jucată de Anne Hathaway. Aici, paradoxal, Nolan face exact ce trebuie în ceea ce privește reinterpretarea textului homeric. Penelopa nu mai este o simplă soție credincioasă, ci devine o femeie care duce singură greutatea a douăzeci de ani de domnie, îndoială și supraviețuire politică.
Homer o construiește deja ca un echivalent feminin al lui Odiseu: dacă el ia Troia prin viclenie, ea salvează Itaca ținându-i la distanță pe pețitori și protejând drepturile lui Telemah, prin același instrument: inteligența. Episodul giulgiului țesut ziua și destrămat noaptea e strategie politică, nu detaliu domestic, iar regăsirea finală a celor doi soți se face printr-o probă de cunoaștere reciprocă, nu prin sentimente de telenovelă sud-americană. Nolan nu inventează nimic din toate astea, dar le developează. Aici, libertatea regizorală a produs cel mai bun personaj din film, căruia Nolan i-a conferit profunzime psihologică, tocmai pentru că n-a fost pus în slujba unei agende, ci a textului homeric.
Diferența dintre cele două alegeri spune tot ce trebuie știut. Pentru Elena, libertatea regizorală a rupt cu fiecare sursă disponibilă ca să bifeze o casetă ideologică, fără să servească vreo idee a filmului însuși. Pentru Penelopa, aceeași libertate a potențat și dezvoltat ce era deja în text. Mergeți să vedeți filmul, dar raportați-vă și la Homer, altfel mâine-poimâine se va găsi un regizor care să filmeze Iliada în cartierul meu, Rahova, printre blocurile vopsite țipător, spunând că reinterpretează.
Reacțiile stârnite m-au făcut însă să înțeleg că adevărata miză a dezbaterii nu este filmul lui Christopher Nolan, ci felul în care cinematografia americană contemporană, tot mai diversă, încearcă să înțeleagă și să-și reprezinte antichitatea grecească din care s-a născut civilizația europeană. Așadar, miza filmului este uriașă pentru sensibilitatea istorică europeană.
Bogdan Bucur
