Gala rinocerilor și gheparzilor culturii românești

0
51

Fără cuvinte mari, ziua de 9 decembrie 2021, când a avut loc Gala Premiilor revistei „Rinocerul” şi a editurii „Ghepardul”, a fost istorică. Din mai multe motive. În primul rând pentru că ea se datorează unui singur om, unui singur nume: Dinu Grigorescu. Eu am numit-o Gala Premiilor „Dinu Grigorescu”, fiindcă el are puterea să se ridice deasupra materiei conflictuale şi să vadă orizontul, să împace şi capra, şi varza, adică şi pe rinoceri, şi pe gheparzi, dovadă că este fondatorul şi directorul executiv al celor două fapte de cultură, care amintesc exploziv de piesa „Rinocerii” de Eugène Ionesco şi de romanul „Ghepardul” al lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa.

Este un act istoric, pentru că el a făcut o gală, de tipul Gala UNITER, cu mijloace proprii. Probabil că TNB i-a oferit doar Sala Media, unde a avut loc manifestarea. E un eveniment care marchează direcţia capitalistă în cultura română. Viitorul va fi al acţiunilor private şi unele premii oferite au încurajat tocmai o asemenea direcţie privată. Ceea ce trebuia să facă Ministerul Culturii, Uniunea Scriitorilor, Uniunea Editorilor sau Academia Română a făcut un om, singur, nesusţinut financiar decât de pensia lui. E o nouă dovadă că aceste foruri culturale sunt onorifice, de-a dreptul falimentare, cum îmi spunea D. R. Popescu, dacă un singur om a reuşit din puţinul lui să organizeze un eveniment premial de proporţii, cu treizeci de premii care au acoperit toată mişcarea teatrală din ţară. O adevărată efervescenţă de fapte de viaţă într-o Românie îndoliată, condusă de ciocli, când sute de mii de români îşi plâng morţii (o ştire de ultimă oră ne spune că 90% dintre ei puteau fi salvaţi dacă diriguitorii pandemiei ar fi fost profesionişti).

Uluitoare este capacitatea lui Dinu Grigorescu de a fi un model de profesionalism şi generozitate. Cred că e singurul om din cultura română care ştie să împace şi extremele, atunci când toţi lucrează la proiectul „să moară capra vecinului”. El a armonizat creatori de diferite calibre şi naţii, români, evrei, negri (ţigani), basarabeni (un fel de chinezi), unguri, turci, tătari, vizigoţi, iar viitorul va fi şi mai generos. A făcut o sărbătoare a lipsei de discriminare într-un moment când politica ţării e îndreptată tocmai spre discriminare, ajungând la performanţa iraţională să împartă România în vaccinaţi şi nevaccinaţi! Gala lui Dinu Grigorescu sfidează pandemia. Este ca o soluţie de vindecare, o sărbătoare a vieţii, căci teatrul este viaţă. Am văzut adunaţi la un loc oameni de mai multe soiuri, de la un clasic ca         D. R. Popescu la o debutantă în regia de teatru ca Daniela Nane, de la suita de dramaturgi importanţi Mihai Ispirescu, Radu F. Alexandru, Mircea M. Ionescu la actori ca Marius Bodochi, Olga Delia Mateescu şi Claudia Motea.

Gala a marcat pulsul teatrului românesc actual, pe care Dinu Grigorescu îl cunoaşte foarte bine, adăugând şi Premiul editurii „Ghepardul”, care mi-a fost acordat pentru „performanţă literară şi editorială”, marcând faptul că sunt cel mai prolific scriitor român în viaţă, cu 114 cărţi publicate, dintre care 11 au apărut numai în perioada pandemică 2020 ‒ 2021. A fost o excepţie. Am fost singurul „ghepard” prezent în turma de „rinoceri”.

Am spus la decernarea premiului care mi s-a acordat că Dinu Grigorescu este un bătrân de viitor. Are toate calităţile tinereţii (energie, entuziasm) şi experienţa bătrâneţii. Când va împlini 40 de ani, fiindcă viitorul îi va reda copilăria, va crea sigur un minister al Culturii cum n-a mai avut nimeni şi va duce România acolo unde îi este locul, în frunte, fiindcă adevărata cale a progresului este cultura.

Alt motiv istoric este prezenţa lui D. R. Popescu la această gală, care este, indubitabil, patriarhul teatrului românesc. La venerabila vârstă de 86 de ani, încă îl cred un bătrân de viitor. Îl cunosc pe „D.R.” de când am fost producător delegat al filmului „Zbor planat” (1980), scris de el. A fost o bucurie să ne revedem şi să ne reamintim de „Cele două orfeline”, spectacolul de diplomă al fetelor mele, Mihaela şi Gabriela, care l-au entuziasmat atât de tare pe „D.R.”, încât le-a dedicat o piesă, „Două surori”, deja publicată, în care menţionează la distribuţie, în rolul surorilor, chiar numele fetelor mele!

Am trăit vremuri de neuitat în istoria teatrului românesc. Dinu Grigorescu a avut meritul că a făcut o istorie a golgotei sale teatrale şi a contextului politic şi cenzural. A fost o lecţie-document. Mi-a părut rău că nu au fost studenţi de la UNATC în sală, ar fi avut ce învăţa.

Evident, un astfel de eveniment privat nu a avut reclama pe care o merita, să fi fost la el şi un post cultural. Nu mai există o televiziune culturală, sunt numai televiziuni care se omoară după can-can-uri? Sigur, acestea nu aveau ce căuta fiindcă a fost un eveniment sobru, nu a fost cu dans, muzică şi bufet, nici cu păruială sau „breaking news” cultivat în draci de posturile ieftine de scandal. Ia să fi fost Loredana sau Mihaela Rădulescu, să vedeţi afluenţă de certificate verzi! Lipsa de interes faţă de un asemenea eveniment condamnă tele-viziunile din România.

Este foarte greu ca teatrul, cultura română în general, să mai recupereze terenul pierdut. S-a creat o prăpastie între puţina elită care mai există şi grosul semianalfabeţilor cu Internet care nu mai au nicio măsură. Cultura adevărată nu se poate face cu alde Badea şi Esca, nici cu aşa-numita cultură „smart”, nici cu alte altoiuri de „fake professionals”, un fel de caricaturi ale rinocerilor şi gheparzilor adevăraţi. Un astfel de eveniment, cu cinstirea valorilor ţării, ar fi trebuit să fie obligaţia statului. O ţară fără repere culturale, modele pentru educaţie, nu poate avea viitor.

O atare recunoaştere a valorilor marginalizate de politruci şi televiziuni, aşa cum a făcut Dinu Grigorescu, nu este privită cu ochi buni de amatorii de senzaţii tari. Dar cred că senzaţie mai tare decât să-l vezi pe D. R. Popescu, înconjurat de zeci de artişti, nu există. Evenimentul a ţinut peste 3 ore şi D. R. Popescu a stat neclintit, a participat integral la el, faţă de mai tinerii de 70 sau 80 de ani care au obosit, au plecat acasă mai repede. De ce? Fiindcă au auzit că la sfârşit nu se dă niciun pahar de şampanie, fiindcă organizatorii de la Teatrul Naţional au interzis consumul de băuturi alcoolice. Nu era niciun „consum”, ar fi fost un gest simbolic, aşa cum făcea şi Ion Caramitru la Gala UNITER, când, la sfârşit, invita pe scenă toţi premianţii şi ciocneau un pahar de şampanie.

A fost o trecere în revistă a forţelor actuale ale teatrului românesc. Oamenii de teatru nu stau, muncesc, se zbat, produc spectacole, caută să aducă bucurie oamenilor. Mi-aduc aminte de Claudia Motea care de o viaţă se zbate să realizeze pe scenă imaginea lui Brâncuşi şi a muzelor sale. Şi a reuşit! Şi a fost acum şi premiată cu elogii pe măsură. Şi fiecărui premiant Dinu Grigorescu i-a făcut un portret din interior, acoperind cu argumente solide premiul acordat. Poate cârcotaşii vor strâmba din nas, cine sunt aceste forţe?

Desigur, Mircea M. Ionescu şi Radu F. Alexandru nu sunt Caragiale, nici măcar Puşi Dinulescu, dar sunt dramaturgi. Cu ei defilăm. Nu sunt alţii. Rinoceri ai culturii nu prea erau. Un rinocer trebuie să ştie să dea cu cornul. Aşa cum a ştiut Mircea Dinescu. Sau cum ştie Dragoş Pătraru de la „Starea naţiei”. Poate că Toca (Tocilescu) să fi fost un rinocer. Sau un Andrei Şerban. Dar nu Mircea Cornişteanu, încununat cu premiul „Opera Omnia” pentru regie. Nu, el este un fel de Bibicul teatrului românesc, mare meşter în caragialisme. Nici D. R. Popescu nu a fost un rinocer. Dar nici un ghepard. În cultura română, puţini au fost gheparzi. Nici Blaga nu a fost, nici Eliade, nici Ionesco, Cioran sau Noica, puşi de Occident în tabăra celor care au simpatizat cu Mişcarea legionară. Pentru mine singurul ghepard autentic, indiscutabil, este George Enescu. Iar dintre scriitori l-aş include pe Camil Petrescu.

Dacă ar fi să comentăm astfel evenimentul premial, după criteriul spiritului critic, alta era situaţia. Dar acest eveniment a fost înainte de toate unul moral, de reparaţii morale şi recunoaşteri necesare. Şi mă gândesc la momentul premierii lui Candid Stoica, un actor tobă de teatru, cu un umor tipic evreiesc, care ar fi stat bine în trupa Maiei Morgenstern din spectacolul „Stand-up Lechaim!”. Dar era bun să facă echipă şi cu comicii din „B.D.”. A fost un moment de umor, în care Candid, ca în poezia „Candid” de Horaţiu Mălăele, ne-a spus anecdote de spirit şi a strigat că este primul premiu pe care îl ia într-o carieră teatrală de peste 60 de ani (are 86 de ani). Acesta da rinocer! Oricum, e mai verde ca alţii de vârsta lui. Iată o mostră de reparaţie morală, de condamnare a jocurilor de culise ale şefilor vremelnici, care sunt orbi la valorile de lângă ei.

Sigur, mi-a părut rău că nu am văzut mişcându-se noua generaţie, tinerii au lipsit, cu excepţia lui Vlad Lungu, reprezentantul noii generaţii şi mâna dreaptă a lui Dinu Grigorescu în bucătăria revistei „Rinocerul” şi a editurii „Ghepardul”. A fost premiat ca „ghepard”. Dar am spus că Dinu Grigorescu este un bătrân de viitor. Nu-mi fac griji. El îi transmite ştacheta lui Vlad Lungu şi Alexandrei Ares, fiica sa. Viitorul e pe mâini bune. Şi următoarea ediţie se va face sigur fără mască şi fără certificat verde la intrare! Doar cu Rinoceri şi Gheparzi autentici, de care avem mare nevoie.

 Grid MODORCEA,
Dr. în arte

Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments