Andrei Şerban atacă „pojarul corectitudinii politice” în discursul de acceptare a titlului de Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Arte din cadrul Universităţii Ovidius din Constanţa

O săptămână bună pentru Andrei Şerban

0
110

A fost o săptămână bună pentru marele regizor Andrei Şerban. În 28 februarie, spectacolul OEDIP de la Teatrul „Bulandra” pe care l-a regizat a fost nominalizat la Premiile UNITER la categoria „Cel mai bun spectacol”, iar în 26 februarie 2024, a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Arte din cadrul Universităţii Ovidius din Constanţa, la propunerea Teatrului de Stat Constanţa. Ne bucurăm pentru această recunoaştere tardivă a acestui mare regizor şi vă prezentăm mai jos discursul lui Andrei Şerban de acceptare a titlului.

Oratio Gratitudinis

Stimate domnule Rector, stimați membri ai Senatului Universității Ovidius din Constanța și membrii ai corpului academic, dragi studenți, dragi invitați,

Încep prin a vă mulțumi pentru această distincție, care mă bucură și mă onorează. Îmi dau seama că printre titlurile Honoris Causa primite de-a lungul anilor, este primul care îmi e acordat de o universitate de teatru, așa încât e un prilej să-mi exprim recunoștința pentru anii petrecuți ca student, acum mai bine de o jumătate de secol, la Facultatea de teatru din București, unde calitatea educației era direct proporțională cu cea a profesorilor remarcabili care au făcut gloria școlii românești, cei care au ajutat multe generații de actori și regizori să sondeze adânc în studiul meseriei de teatru. Astfel s-a format fundația solidă pe care s-a construit cariera mea americană, când, de foarte tânăr, am început să lucrez în teatrele newyorkeze, și tot la New York, la Columbia University, am înființat și condus școala de actorie.

Recent, când am fost invitat la Constanța să fac un workshop și casting pentru viitoarea producție, am constatat, cu încântare, că, într-adevăr, trupa constănțeană este foarte bună, închegată, cu deschidere spre nou, entuziasm și creativitate.

Teatrul trece printr-o etapă fastă a existenței sale, având în Erwin Șimșensohn nu doar un regizor bun, ci și un adevărat director cu inițiativă și viziune. Un colectiv premiat, invitat, și apreciat în toată țara, animat de un spirit tânăr, dinamic, dornic de a conecta teatrul cu ce se întâmplă azi în lume. Îi lipsește, pentru moment, o infrastructură adecvată, pe măsura trupei, dar, dacă autoritățile locale vor continua să aibă o atitudine pozitivă față de artiști, sper că va veni curând vremea unui teatru nou la Constanța. Mă bucur că sunt la Constanța, să simt generozitatea, talentul și pasiunea de a trăi prin teatru a acestor actori. Lucrul cu ei a fost o bucurie.

Și, de ce teatrul nu ar primi statutul de teatru național, care nu ar fi decât o recunoaștere a valorii din prezent și a unei istorii de aproape 75 de ani, cu spectacole de referință, cu actori și regizori de marcă, scenografi talentați – printre care Carmencita Brojboiu, pe care o leagă multe de Constanța (aici s-a născut, a crescut, s-a format și a debutat), ea fiind o prietenă de suflet, alături de care am creat numeroase spectacole și cu care lucrez și acum la A douăsprezecea noapte de Shakespeare, împreună cu Dana Dima, colaboratoarea mea cea mai apropiată.

Fiecare oraș are o atmosferă și un public aparte, un magnetism special. Cu cât e mai puternic acest magnetism, cu atât te face să te simți mai plin de creativitate. Sunt convins că am devenit cine sunt și datorită faptului că am trăit majoritatea vieții la New York. Locul acela emană o forță fenomenală. Și aici, la Constanța, lucrăm bine toți împreună, absorbim energia misterioasă, mereu schimbătoare a mării, beneficiem de ea și o transformăm în creativitate. Mă bucur că sunt la Constanța.

Pentru mine teatrul e o întâlnire cu ceva neștiut, spre care tindem cu toții. În Grecia antică operele de artă îndeplineau o funcție sacră. Nu atât semnătura artistului conta, nici geniul lui, cât realitatea divină spre care tindea arta. Direcția era pe verticală, exprima o aspirație spre sus, un ideal foarte înalt, era în esență definiția artei obiective. Arta contemporană manifestă o tendință total opusă. Azi operele de artă sunt exclusiv expresia personalității celui care le creează, ale artistului dornic să fie recunoscut, cât mai original, cât mai inovator, deci, cât mai subiectiv. Teatrul care se practică azi e total rupt de sacralitate; între entertainemnt și atât, sau, la polul opus, bazat pe ideologie și probleme sociale, teatrul și-a pierdut legătură cu vechea sursă divină. Eu sunt printre cei care se simt cumva la mijloc: încerc să aparțin prezentului (căci teatrul are loc acum, în momentul prezent), dar în același timp misterul lumii vechi nu mă poate lăsa indiferent. Fără a căuta ceva ce nu știm – sensul identității, sensul trecerii noastre pe acest pământ – nu putem descoperi nimic nou. De mii de ani încoace teatrul a avut în centru revelația unei alte lumi posibile și eu cred că avem nevoie în continuare de revelație în teatru. Revelație a unei alte lumi posibile…

E adevărat că teatrul a fost dintotdeauna o armă periculoasă, pentru că pune în fața lumii o oglindă nemiloasă. În antichitate și timp de secole după aceea, în Oedipe, care își omoară tatăl și se culcă cu mama, de exemplu, oamenii au văzut acte cumplite a căror forță uriașă i-a zguduit și le-a arătat că au ceva de descoperit despre ei înșiși. Cine suntem? Cum ne raportăm la destin? Întrebări cheie pentru fiecare din noi. Profit de aceasta ocazie ca să vă recomand să vedeți la Teatrul Bulandra rccenta premieră cu Oedip, de la care spectatorii ies din sală altfel decât au intrat: o schimbare de stare care corespunde conceptului antic de catharsis.

Când am ajuns în Manhattan, la 26 de ani, scena era o tribună a libertății. Am descoperit la Teatrul La Mama, în East Village, un grup pestriț de artiști tineri boemi veniți din toate colțurile lumii. Ce făceam împreună era extraordinar. Formam o comunitate a artei fără frontiere, în sânul căreia diversitatea era ceva natural, și descopeream un teatru cu adevărat universal, vibrant, exploziv, emanând o energie socială armonioasă. Arta era un spațiu al imaginației, era inclusivă în mod organic, fără impuneri demagogice.

La sfârșitul anilor ’60, zicala “America e țara tuturor posibilităților” devenise pentru mine experiență trăită. Era perioada protestelor contra războiului din Vietnam, a tulburărilor sociale din Chicago, așa că vedeam peste tot exemple vii ale respectării primului amendament din constituția americană – dreptul la free speech – exprimare liberă.

Azi amendamentul e același, dar libertatea de expresie e încălcată pentru cei care nu sunt de acord cu noii activiști bolșevici. Un semn al apariției corectitudinii politice e direct legat de momentul când oamenilor a început să le fie teamă să continue să-și exprime liber opiniile daca nu sunt cele considerate acceptabile, impuse de ideologia woke.

Culmea culmilor, chiar și Shakespeare, regele teatrului universal, e atacat azi ca fiind misogin, rasist, de dreapta etc. Presimt că începe să ne fie frică să jucăm Shakespeare ca să nu fim acuzați de reacționarism. Dar Peter Brook, cel care l-a înțeles pe bard mai bine ca oricine, ne-a arătat prin marile sale spectacole în ce fel Shakespeare e mereu profund actual, mai actual, înțelept și lucid decât oricare autor în viață. Și piesa sa la care lucrăm acum, aici la Constanța, A douăsprezecea noapte, îi confirmă actualitatea: aparent o comedie, poate fi extrem de amuzantă, poetică și onirică, dar atinge și întrebări și teme grave ale timpului nostru, spre exemplu dualitatea ființei, rolul femeii, ambiguitatea sexelor, genul, LGBT, dar și nebunia și orbirea dragostei, sau tentația puterii, fie politică ori sexuală.

În climatul de azi din America asemenea subiecte au devenit un teritoriu suspect, chiar minat. La Universitatea Columbia, care mi-a oferit condiții optime de lucru timp de 27 de ani, am dorit sa inspir în tinerii studenți dragostea pentru profesiunea de actor, cât și curajul de a se descoperi pe sine beneficiind de uluitoarele piese ale marelui teatru clasic.

Dar când pojarul wokismului, al corectitudinii politice s-a instalat în universități, când ideologia cancel culture a invadat culoarele școlilor americane, a venit un moment când am simțit că nu mai am ce căuta acolo, că nu mai sunt în măsură să-mi exersez rolul pentru care am fost chemat, acela de educator. Concentrarea nu mai era pe studiul profesiei în orele de clasă, ci pe proteste în afara lor. Spațiul educațional, inițial creat ca loc al libertății de expresie, a fost invadat de ideologii de natură extremistă.

E un context în care unul ca mine are toate datele pentru a fi etichetat cu ton depreciativ ca “mascul alb, heterosexual, european”. La care se adaugă circumstanțe agravante: sunt și preocupat de chestiuni spirituale!

Am ajuns până și în România sa fiu pus pe lista neagră a noilor cenzori wokiști! Dar am trecut prin destule experiențe în viață ca să mai fiu intimidat. Dimpotrivă, am fost tare amuzat, e avantajul vârstei!

Da, continui să caut inspirație în texte care ne înalță. În loc să mă las iritat de lozincile și ideologiile la modă, reflectez la citate din Dalai Lama, cum ar fi: “Cu toții suntem un fel de turiști pe această planetă. Niciunul dintre noi nu poate trăi aici etern. Cel mai lung am putea trăi o sută de ani. Așa că atâta timp cât suntem aici ar trebui să încercăm să avem o inimă bună și să facem ceva pozitiv și util cu viețile noastre.”

Închei cu un elogiu adus muzicii, care este arta supremă. În operă (a doua mea carieră, pe care am îndrăgit-o la fel de mult ca pe cea de teatru) încercăm să transmitem o poveste, dar, prin intermediul muzicii, al sunetului, atingem un alt nivel de vibrații, care ne afectează întreaga ființă. Când ai prilejul sa colaborezi cu mari cântăreți care au și talent actoricesc, cu dirijori de excepție care recunosc că ce se petrece pe scenă e la fel de important ca ceea ce e în fosă, opera poate să devină spectacolul total.

John Cage spunea că scopul muzicii e să liniștească și să concentreze mintea, ca ea să devină sensibilă și deschisă influențelor divine. Muzica si teatrul pot evoca divinitatea. La final o anecdotă care definește situația în care ne aflăm în acest moment:

“Un foarte bătrân evreu mergea de două ori pe zi să se roage la Zidul plângerii; văzându-l, o tânără jurnalistă l-a întrebat – De cât timp veniți aici să vă rugați? – De peste 60 de ani, răspunde el. – Incredibil! și pentru ce vă rugați? – Mă rog pentru pace între creștini, evrei și musulmani, mă rog pentru ca toate războaiele să se încheie și ura să nu mai existe, mă rog pentru copii să crească în pace și siguranță și să devină adulți responsabili care își iubesc aproapele. – Dar ce simțiți după 60 de ani de rugăciuni? – Am impresia că vorbesc la un zid!”

Anecdota exprimă situația în care ne aflăm cu toții. Avem des impresia că nu comunicăm, că vorbim la un zid. Vestea bună e că în teatru putem dizolva acest zid în 5 secunde.

MULȚUMESC.

Andrei Șerban

Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments