Ana Blandiana

0
107

Vineri, 25 martie 2022, Ana Blandiana a împlinit o vârstă neverosimilă: 80 de ani.

S-a născut la Timişoara, la 25 martie 1942, cu numele Otilia Valeria Coman. Pseudonimul „Blandiana” a fost luat după numele satului matern. Ca fiică de preot ortodox devenit deţinut politic în timpul stalinismului, a trebuit să aştepte patru ani până la încadrarea la Filologia clujeană, lucrând o vreme pe un şantier de construcţii. Debutul editorial din 1964, cu volumul de versuri Persoana întâia plural o plasează în prima linie a „generaţiei 60”, poetă-fanion chiar, laureată a numeroase premii naţionale şi internaţionale majore (inclusiv Herder, în 1982). Cărţile de versuri – peste douăzeci de volume – evoluează de la jubilaţia blagiană, în registru senzorial feminin, a începuturilor, către un orfism subtil, apoi către o poezie de meditaţie existenţială parabolică, infuzată, cu trecerea timpului, de livresc (Călcâiul vulnerabil, Octombrie, noiembrie, decembrie, Ora de nisip, Arhitectura valurilor, Integrala poemelor etc.). A lucrat, multă vreme, în presă.

„Vocea” inimitabilă, amprenta sensibilităţii reflexive, talentul poetic şi frumuseţea pură au transformat-o repede într-o vedetă a lumii literare, înainte ca disidenţa să facă din ea o figură civică marcantă. Blandiana e, de fapt, alături de Doina Cornea, cea mai proeminentă şi influentă personalitate literară feminină a vieţii noastre publice din ultimele decenii.

Seria de volume pentru copii din anii ’80 (Întâmplări din grădina mea, Alte întâmplări din grădina mea, Întâmplări de pe strada mea) a impus un personaj – motanul Arpagic, cel mai cunoscut motan din literatura română – pentru aluziile de un umor subversiv la adresa lui Nicolae Ceauşescu; Arpagic îi va supravieţui însă dictatorului, fiind şi după 1990 protagonistul unor volume pe măsură (Cartea albă a lui Arpagic, Întoarcerea lui Arpagic). Eliminată din presă, autoarea e reabilitată totuşi relativ rapid, suficient cât să-i apară, în populara colecţie BpT, un volum antologic, înainte de a fi din nou interzisă. Revoluţia din decembrie 1989 a avut-o în prim-plan şi pe ea, în calitate de membră a Consiliului FSN – organism din care îşi va da rapid demisia. Devine, ulterior, refondatoare şi preşedintă a PEN-Club România, apoi întemeietoare a Alianţei Civice, cu rol major în politica românească de opoziţie a momentului. Căsătorită, din anii ’60, cu scriitorul şi publicistul Romulus Rusan, a înfiinţat Memorialul „Sighet” şi Academia Civică, instituţii-cheie ale memoriei concentraţionare anticomuniste, cu rol formativ şi de arhivare.

După 1989, poeta ajunge unul dintre cele mai traduse şi mai cunoscute nume ale literaturii române în străinătate. A fost şi este şi o eseistă prodigioasă, de elevată reflecţie intelectuală şi morală (Calitatea de martor, Eu scriu, tu scrii, el/ea scrie, Autoportret cu palimpsest, Oraşe de silabe, Geniul de a fi, Ghicitul în mulţimi etc.), dublată de o memorialistă redutabilă (Fals tratat de manipulare, Istoria ca viitor). Pe nedrept rămase în umbra volumelor de poezie şi de eseuri sunt povestirile fantastice şi parabolice din Cele patru anotimpuri (1977), Proiecte de trecut (1982), Imitaţie de coşmar (1995) etc., poemele în proză (Cea mai frumoasă dintre lumile posibile) şi romanul multistratificat Sertarul cu aplauze (1992). În 2016 devine membru corespondent al Academiei Române.

Rinocerul îi urează distinsei Doamne a Poeziei româneşti „La mulţi ani” binecuvântaţi şi prolifici literar!

Versuri blandiene

ALTFEL

Dar dacă soarele şi luna
Sunt unul şi acelaşi astru
Pe care spuma de-ntuneric
Îi travesteşte diferit?
Dar dacă eu sunt numai una
Clipind sub ochiul tău albastru
Sau scrijelind-o cu privirea
Bolta străină de granit?

Aceleaşi biete haine-trupuri
Menite să îmbrace spaime
La fel de mari şi totuşi altfel
Mereu de altceva fugind,
Acelaşi râu curgând întruna
Tot alte mâluri să îngaime
Din care să se stingă-n mare
Nerăzgândind acelaşi jind.

CORABIA CU POEŢI

Poeţii cred că e o corabie
Şi se îmbarcă.
Lăsaţi-mă să mă urc pe corabia cu poeţi
Înaintând pe valurile timpului

Fără să-şi clatine catargul
Şi fără să aibă nevoie ca să mişte din loc
(Pentru că timpul se mişcă
În jurul ei tot mai repede).

Poeţii aşteaptă şi refuză să doarmă,
Refuză să moară,
Ca să nu piardă clipa din urmă
Când corabia se va desprinde de ţărm –

Dar ce e nemurirea dacă nu
Chiar această corabie de piatră,
Aşteptând cu încăpăţânare ceva
Ce nu se va întâmpla niciodată?

OUL

Ţi-aduci aminte cât de bine
Era în oul de pe ape
Unde eram zidiţi de-a pururi
Făptură singură, deplină
În care universu-ncape
Şi-şi este suficientă sieşi,
Plutind lumină în lumină?

Ţi-aduci aminte cum pluteam?
Iubire fără dor de nimeni
Şi, oglindindu-se pe sine,
Izvorul fericit şi mut ‒
Durerea nu se născocise,
Singurătatea era plină,
Cuvântul nu era născut.

Cine-a greşit şi până când?
Oul perfect, tăiat în două,
S-a rupt în cer şi în pământ
Însingurând deodată-o lume ‒
Ţi-aduci aminte cât de nouă? ‒
Iar lama străbătu prin mijloc
Reinventându-ne pe rând.

Ţi-aduci aminte despărţirea
Celulelor de ele înseşi
Şi spaima sângelui voind
Să curgă într-un singur trup?
Pământul se-ntindea prin arbori
Şi cerul se-ncleşta în crengi,
Să nu se vadă goală rana
Pe locul căreia s-a rupt.

Ţi-aduci aminte ce risipă
De sentimente şi de vorbe,
De animale şi de plante
Curgând spre-acelaşi ţărm pierdut
Şi aşteptând sfârşitul lumii
Din care poate se va naşte
Un ou perfect plutind pe ape
În liniştea dintru-nceput.

CONDIŢIE

Sunt
asemenea
nisipului clepsidrei
care
poate fi timp
numai
în
cădere.

Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments