Una din surprizele lunii iulie, care se încheie, a fost anunţul noului director artistic al viitoarei Bienale de Teatru de la Veneţia (2025-2026). William Dafoe, care locuieşte lângă Roma cu soţia sa italiană, Giada, a declarat agenţiei AP că numirea a fost o surpriză chiar şi pentru el, dar că a fost „născut în teatru” şi s-a pregătit iniţial ca actor de scenă, nu de film.
În perioada fondării sale (1934), Italia era sub regimul fascist al lui Benito Mussolini, care controla cultura şi arta pentru a promova idealurile sale politice. În această atmosferă restrictivă, cu arta supusă propagandei, Bienala de Teatru a fost concepută ca un refugiu pentru inovaţie şi libertate artistică, oferind artiştilor o platformă pentru a explora noi forme de expresie, în contrast cu normele impuse de regimul fascist.
Cu un buget anual de aproximativ 3 milioane de euro, Bienala de Teatru sprijină o gamă variată de spectacole, de la reinterpretări ale clasicilor la experimentări care sfidează convenţiile teatrale.
Unul dintre motivele pentru care Bienala de Teatru este mai puţin cunoscută publicului larg este natura efemeră a teatrului. Spre deosebire de arta vizuală şi muzica, care pot fi conservate şi prezentate în repetate rânduri, teatrul se desfăşoară într-un moment specific şi nu poate fi reprodus în mod fidel. Spectacolele teatrale sunt experienţe unice, adesea pierdute odată cu încheierea fiecărei reprezentaţii, ceea ce contribuie la dificultatea de a le păstra şi arhiva, făcând festivalul mai puţin accesibil şi mai greu de promovat comparativ cu expoziţiile de artă vizuală sau concertele.
De-a lungul anilor, festivalul a fost un teren fertil pentru producţii teatrale inovatoare şi pentru lansarea unor trupe şi artişti de renume. În anii ’60 şi ’70, Bienala de Teatru a fost un bastion al avangardei teatrale, cu spectacole care au schimbat percepţiile despre teatru. De exemplu, Dionysus in ’69 (1968) al trupei Wooster Group a integrat tehnologia multimedia şi tehnici de scenografie neconvenţionale, în timp ce The Cherry Orchard (1975) de Peter Brook a reînnoit tradiţia teatrului clasic printr-un stil minimalist şi interpretări inovatoare ale operei clasice. În 1985, Chantecler de Edmond Rostand, regizat de Giorgio Strehler, a combinat tehnica contemporană cu interpretări revoluţionare ale operei clasice.
Bienala de Teatru a fost, de asemenea, locul de lansare pentru regizori şi artişti influenţi. Luca Ronconi, cu producţii precum Il Cerchio di Gesso (1968), a reinterpretat operele clasice într-o manieră contemporană. Carmelo Bene a adus un stil avangardist care a redefinit convenţiile teatrale, iar Lluís Pasqual a integrat tehnologiile moderne în spectacole, explorând noi dimensiuni ale artei teatrale.
Recenta numire a lui Willem Dafoe ca director artistic pentru ediţiile din 2025-2026 a adus deci un val de entuziasm şi curiozitate în lumea teatrului. Deşi este cunoscut pe scară largă pentru rolurile de film deja amintite, activitatea sa teatrală este adesea subestimată. Dafoe a început colaborarea cu trupa experimentală Wooster Group în anii ’70, participând la spectacole esenţiale precum L.S.D. (…Just the High Points…) (1984) şi The Emperor Jones (1986). Wooster Group este recunoscută pentru integrarea avansată a tehnologiei şi a elementelor vizuale neconvenţionale, creând experienţe teatrale imersive şi inovatoare.
Colaborările sale cu regizori precum Richard Foreman şi Bob Wilson subliniază angajamentul său faţă de teatrul experimental. The Red Horse (1993) al lui Foreman a combinat tehnologia cu psihologia într-o manieră provocatoare, în timp ce Hamlet (1996) al lui Wilson a oferit o viziune radicală şi vizuală a operei clasice.
În plus, Dafoe este cunoscut pentru sprijinul său acordat tinerelor talente în teatru. A participat la workshopuri şi sesiuni de mentorat la Juilliard School, oferind feedback direct studenţilor şi contribuind la dezvoltarea abilităţilor lor artistice. În plus, a fost implicat în festivaluri internaţionale precum Festivalul de la Edinburgh, unde a acţionat ca mentor, promovând lucrările tinerelor talente. Dafoe a participat şi în proiecte comunitare şi educaţionale, sprijinind teatrele care organizează workshopuri şi sesiuni educative pentru tineri. De asemenea, a colaborat în proiecte teatrale experimentale cu tineri artişti, oferindu-le oportunităţi de a lucra alături de el şi de alţi artişti. Sub conducerea sa, Bienala de Teatru ar putea deveni un incubator pentru perspective proaspete, oferind oportunităţi pentru regizori şi dramaturgi emergenţi. Această abordare nu doar că va aduce idei inovatoare în festival, dar va contribui şi la formarea unei noi generaţii de artişti teatrali.
Bienala de Teatru de la Veneţia a prezentat, de-a lungul timpului, lucrări de dramaturgi de renume, aducând în faţa publicului internaţional spectacole care au provocat convenţiile teatrale şi au contribuit la definirea şi redefinirea teatrului contemporan.
Un exemplu marcant este Heiner Müller, dramaturg german ale cărui lucrări au fost prezentate frecvent la Bienala de Teatru. Müller, cunoscut pentru stilul său inovator şi abordările experimentale, a adus în prim-plan teme complexe legate de putere, violenţă şi istorie. În 1994, spectacolul său distopic Mauser a fost inclus în programul Bienalei, fiind apreciat pentru utilizarea sa îndrăzneaţă a textului şi a tehnicii teatrale, reflectând stilul distinctiv al lui Müller şi influenţând percepţia asupra teatrului politic contemporan.
De asemenea, Sarah Kane, dramaturg britanic cunoscut pentru lucrările sale intense şi provocatoare, a venit în 2000 cu piesa 4.48 Psychosis, care a fost prezentată în cadrul festivalului, oferind o viziune profundă asupra depresiei şi suferinţei umane. Kane, care a fost recunoscută pentru stilul său minimalist şi pentru explorarea tematicilor întunecate, a influenţat dramatic modul în care teatrul abordează subiectele contemporane. Lucrarea sa a fost apreciată pentru sinceritatea şi intensitatea emoţională, aducând în atenţia internaţională problemele mentale şi emoţionale într-un mod inovator şi provocator.
Alte producţii notabile includ The Illusion de Pierre Corneille, prezentată în 2011 şi regizată de Robert Icke, care a adus o perspectivă modernă asupra unui text clasic, şi Lulu de Frank Wedekind, în regia lui Klaus Michael Grüber, care a reîmprospătat viziunea asupra unui text fundamental al teatrului expresionist. Aceste lucrări au demonstrat angajamentul Bienalei de Teatru de a aduce în faţa publicului internaţional spectacole care nu doar că îşi păstrează relevanţa, dar şi contribuie la evoluţia continuă a formei teatrale.
În plus, Bienala a fost un teren fertil pentru promovarea unor trupe inovatoare, cum ar fi Complicité, care a prezentat spectacole precum The Elephant Vanishes şi A Disappearing Number. Complicité, cunoscută pentru integrarea avansată a tehnologiei şi a tehnicilor de scenografie neconvenţionale, a influenţat modul în care teatrul se raportează la tehnologie şi la formele de povestire moderne.
Bienala de Teatru de la Veneţia acceptă o gamă variată de propuneri, inclusiv lucrări de dramaturgie, dar este important să se înţeleagă că selecţia se face pe baza unui proces competitiv riguros. Dramaturgii interesaţi pot urma aceşti paşi pentru a trimite lucrările lor.
Pentru cei din România care doresc să participe la Bienala de Teatru de la Veneţia, procesul începe prin trimiterea propunerilor de spectacole către organizatori. Este esenţial să consultaţi regulamentele Bienalei, care pot varia de la an la an. În general, propunerile trebuie să includă o descriere detaliată a spectacolului, concepte de scenografie şi tehnologie utilizată, precum şi informaţii despre echipa artistică implicată. De asemenea, este recomandabil să contactaţi instituţii culturale din România care au experienţă în organizarea şi promovarea spectacolelor internaţionale, deoarece acestea pot oferi suport şi îndrumare pe parcursul procesului de aplicare.
Rămâne de văzut cum va arăta Bienala de Teatru de la Veneţia din 2025-2026 sub coordonarea americanului Willem Dafoe.
Articol de Alexandra ARES
(Foto: Wikipedia)
