Monodrama „În oglindă” (Im Spiegel) de Radu F. Alexandru a avut premiera absolută în Austria, la Pygmalion Theater din Viena, în martie 2022, în regia lui Țino Geirun.
Teatrul Dramaturgilor Români a deschis stagiunea 2026-2027 cu premiera națională a acestui one-man show reintitulat Strigătul din oglindă, regizat (și rescris) de Alexa Visarion și interpretat de Richard Bovnoczki, actor împrumutat de la Teatrul Național București. (Piesa a avut și un spectacol online la Cluj, în timpul pandemiei.)
Este vorba, dacă nu mă înșel, despre ultima piesă scrisă și publicată de autor înainte de a se stinge în volumul Ultima Dorință publicat la Polirom și republicat la Editura Academiei Române.
O operă de senectute care trădează angoasele vârstei, în care un bătrân singur și bolnav face o fixație romantică pentru farmacista care îi vinde medicamentele. Monologul reprezintă o tentativă imaginară de seducție a acestei femei, combinată cu o explorare existențială a singurătății. Este o piesă despre neputință – atât virilă cât și de comunicare. Replica cu care am plecat acasă este o anecdotă atribuită lui Aristotel: „Maestre, am auzit că ești vorbit de rău în lipsă”, la care filozoful răspunde: „În lipsa mea, pot să mă și omoare”. Vorbe care sună cu atât mai ironic acum, în absența dramaturgului.
M-am bucurat că reputatul regizor Alexa Visarion, fost director al primului Teatru Româno-American de după Revoluție, și-a încheiat lunga perioadă în care a montat exclusiv Caragiale pentru a se apleca asupra unui text românesc contemporan. Se pare că regizorii, scriitorii și artiștii în general traversează, ca și Picasso, diverse perioade de explorare. Viziunea lui, asumată pe afiș drept „o versiune de Alexa Visarion”, devine un autoportret regizoral în care accentul se mută pe starea de nebunie în crescendo a protagonistului.
Totuși, pentru că ne aflăm la Teatrul Dramaturgilor Români, se impune o observație de principiu, care merge dincolo de acest spectacol izolat. Măcar acest teatru ar trebui să apere drepturile dramaturgilor. Afișul frapează cu „o versiune de… Alexa Visarion”, la concurență cu autorul. Faptul de a patenta pe afiș intervenția regizorală în text indică o problemă de fond neacceptată în SUA și UK (cu excepția unor modernizări de text clasic, ca cele făcute de Robert Icke). Este știut că orice regie presupune, în mod firesc, modificări, tăieturi sau adaptări ale materialului dramatic. Însă, când aceste intervenții sunt formalizate ca o versiune distinctă, ele nu mai servesc dramaturgul, ci intră în competiție cu el. O asemenea poziționare devine cu atât mai frapantă la Teatrul Dramaturgilor Români, un spațiu care a fost conceput ca un laborator al dramaturgilor români contemporani – mai ales cei care nu sunt simultan regizori sau actori și sunt ignorați, dacă nu chiar blocați sistematic în majoritatea teatrelor de stat bucureștene – iar la un scriitor, principala unealtă care îl distinge este „vocea”. Reamintesc cu această ocazie că în Bill of Rights al ligilor dramaturgilor din Marea Britanie sau din Statele Unite sunt interzise practici de acest gen. La o piesă de Tom Stoppard, spre exemplu, modificările de scenă rămân mereu implicite actului regizoral; când se cumpără drepturile, regizorul nu își va aroga niciodată pe afiș un statut de coautor al versiunii proprii.
Spun asta în calitate nu doar de critic dar și de autor în viață care a pățit același lucru la TDR acum câțiva ani – piesa mea a fost redusă de la 90 la 50 de minute, comercializată și muzicalizată într-o variantă îndepărtată mult de original. Din fericire, spectacolul lui Visarion nu taie, nu simplifică și nu caută comercialul. La peste 70 de minute, este o montare de o mare consistență dramatică, ce crește pe măsură ce avansează și nu se teme de complexitate.
Singurul amendament pe care l-aș aduce acestei versiuni scenice ține de o anumită lipsă de coerență narativă. Spre final, Ema, vizitatorea imaginară dispare fără o concluzie sau o scoatere coerentă din spatiul in care “tronase” pe un scaun gol tot timpul spectacolului, accentul mutându-se pe nebunia plină de miez a protagonistului din care dispar gândurile legate de femeie. Arcul dramatic al acestui exercitiu de seducție rămâne în aer, abandonat în favoarea unei nebunii progresive, frumos conturate prin energie, muzică și fizicalitate. Când vorbim de două versiuni, cu doi autori, este greu de înțels și de urmărit contribuția individuală.
Pentru Richard Bovnoczki – un mare actor distribuit, în general, în roluri secundare de compoziție la TNB (unde majoritatea partiturilor principale au mers în ultimul deceniu spre Marius Manole. Nu îl atac pe carismaticul Manole, dar această stare de fapt lasă mulți actori de la TNB cu rare șanse la roluri de anvergură), spectacolul de la Teatrul Dramaturgilor Români reprezintă un veritabil tur de forță ce îi readuce talentul uriaș în prim-plan. Deși rolul este ușor în contre-emploi (Bovnoczki are cu 20-30 de ani mai puțin decât personajul din piesă și dovedește o formă fizică excelentă, greu de asociat cu un pensionar măcinat de o boală cronică gravă incapabil să discute real cu o femeie), teatrul presupune acceptarea convenției. Bovnoczki seamănă aici cu un sportiv olimpic: își conservă energia pentru a declanșa un sprint remarcabil în ultima parte a acestui spectacol de mare enduranță, exact atunci când ai fi tentat să crezi că a obosit.
Strigătul din oglindă este un spectacol care merită să fie văzut, mai ales de admiratorii unui dramaturg lucid care ne-a părăsit anul trecut, ai unui regizor de școală mare și ai unui actor îndrăgit aflat în formă maximă.
Alexandra Ares
