Ce m-a surprins cel mai plăcut a fost invazia spectatorilor care pur şi simplu au cotropit sala de spectacole! Şi nu era un public de târg de moşi de pe vremea lui Pazvante, ci un public de teatru autentic, de toate vârstele, dar care era familiar cu fenomenul teatral avangardist din Lipscani. Jos pălăria!
Înainte de a ajunge la Sala Rapsodia din Lipscani, unde funcţionează Teatrul Avangardia, condus de Mihaela şi Marius Stanca, am traversat Centrul Istoric, unde fiecare cârciumioară este o mică scenă în sine, şi am trecut razant pe lângă Teatrul de Comedie, unde m-am născut ca dramaturg în anul 1978, care mi s-a părut de o tristeţe cumplită datorită, probabil, lucrărilor de renovare a faţadei care au eliminat faimoasele panouri cu reclamele comediilor puse în scenă şi afişajul adecvat, intrând apoi în acea foială comercială care nu se mai astâmpără de două-trei secole pe această arteră istorică a Bucureştiului.
Fusesem deja avertizat de succesul de casă al piesei numite Şeful, dar aglomeraţia din foaier mi s-a părut supranaturală şi m-a uimit că şi garderoba funcţiona cu toate motoarele!
Şi, ca să fiu sincer, cum îmi este obiceiul atât în ceea ce scriu, cât şi în ceea ce vorbesc, amabila invitaţie a avut şi un tâlc secret de fabricaţie a unei comedii de succes cu un şef până la urmă cumsecade, cu un subaltern inventiv şi care se înrudeşte latin cumva cu Mitică Popescu al lui Camil Petrescu, reuşind împreună să se contrazică, dar până la urmă să empatizeze, spre fericirea publicului spectator sătul de şefii noştri, de la Trahanache, Tipătescu şi Dandanache şi până la şefii lui Dinu Grigorescu (Nuntă cu miliardar) şi Mihai Ispirescu (Trăsura la scară), care sunt nişte nenorociţi, pungaşi, hoţi, impostori, cu neveste şi amante oribile, dezvăluind comportamentele care până la urmă îi deranjează pe şefii ce urmează să aprobe piesele. Şeful spaniol este un şef mult mai educat decât al nostru, ce a depăşit de mult oribila perioadă a dictaturii, trecând peste barierele de care noi, latinii estici, ne tot izbim de ani de zile, şefi vânzători de gogoşi şi resurse naturale etc.
Deşi am avut invitaţii în primul rând (care costă 300 lei), am primit locuri la capăt de rând, ceea ce m-a dezavantajat în audiţie la un moment dat.
Dar ce m-a surprins cel mai plăcut a fost invazia spectatorilor care pur şi simplu au cotropit sala de spectacole! Şi nu era un public de târg de moşi de pe vremea lui Pazvante, ci un public de teatru autentic, de toate vârstele, dar care era familiar cu fenomenul teatral avangardist din Lipscani. Jos pălăria!
Apelurile pentru închiderea telefoanelor mobile nu au fost suave ca la Teatrul Naţional, ci imperative pentru oceanul de oameni care aşteptau ridicarea cortinei. A intrat în scenă domnul Şerban Pavlu (pe care îl ştiu de când era mic, fiind fiul doamnei Pavlu cu care lucrasem la Primăria Sectorului 4, în deceniul al şaptelea al secolului trecut, amândoi fiind un fel de şefi). Fiul a moştenit de la mama sa nu doar înălţimea fizică impozantă, ci şi inteligenţa şi cultura deosebită care se văd în fiecare respiraţie şi gest. Şeful interpretat de domnul Pavlu nu face parte din galeria şefilor semidocţi pe care îi întâlnim, aşa cum am zis mai sus, la tot pasul în România, ci este moştenitorul unui fondator de firmă care produce ciocolată şi derivatele sale, el preluând ştafeta de la bunicul său care devine la un moment dat personajul despre care se vorbeşte fără să apară pe scenă. Urna cu cenuşa faimosului bunic este practic pământul din care a crescut nepotul, adică actualul fabricant de ciocolată, un veritabil boss contemporan surprins în febra unui sfârşit de an când familia pleacă spre Revelion la New York, în Times Square.
La comedie spectatorul trebuie să râdă foarte repede. Dacă nu râde, ori textul nu e comic, ori interpreţii au lacune. Comicitatea este obligatorie. În acest spectacol, hazul se acumulează telefonic infailibil. Comedia începe, aşadar, într-un fascinant moment al convorbirilor telefonice care sunt când simultane, când succesive şi care dezvăluie nu doar tensiunea sfârşitului de an cu toate restanţele lui, ci şi nerăbdarea de a pleca la sărbătorirea Revelionului peste Ocean. Actorii devin un fel de maşină de produs haz. Acest tensiometru al hazului marşează succesul timp de 100 de minute, ceea ce reprezintă echivalentul unui meci de Cupă Mondială care intră în prelungiri. Comedia este construită pe situaţii, pe replică, pe confuzie, pe contrast, pe costum şi pe paradox, căci se alătură şefului şi angajatul său (Cristi Iacob) care, deşi spaniol, se numeşte Chinezul, de unde se declanşează o cascadă de râs pe jocul de cuvinte al numelor onomastice.
Construcţia dramatică excelent montată ca într-un lego se învârte după voia autorului (Eduardo Aldán) într-un fel de arabescuri comice şi la un moment dat dramatice, cu un suav parfum spre tragic, ceea ce permite angajatului să fie tot timpul contrapunctic cu şeful în mentalitate şi comic în toate încercările sale de a putea discuta cu inabordabilul şi inatacabilul şef problema lui existenţială. El este scund şi umil, în timp ce şeful e înalt şi frumos. Cei doi vin din lumi diferite, dar fac Revelionul împreună datorită faptului că angajatul blochează, fără intenţie, ieşirile.
Secretara dlui Pavlu, filmată în prealabil, este reprodusă audio-video pe un ecran, unde o distingem pe marea actriţă Anca Sigartău, cu intervenţii punctuale şi atât de necesare fluviului comic.
Desigur, e o mare artă să ştii să scrii comicul şi să îl pui în valoare milimetru cu milimetru şi să nu treci în goană peste el. Este o mare artă, de asemenea, să nu critici pe nimeni dintre şefii tăi şi să îi faci chiar simpatici într-o satiră care este, de fapt, a lumii contemporane, şi bună, şi rea, şi prosperă, cu mizeria care se calează tot mai mult pe goana după profit şi după succes şi care duce fatidic la transformarea omului în clona sa robotică.
Regia (Ricard Reguant) extrem de profesionistă ştie să pună în valoare cele mai mici detalii de viaţă curentă, care devin sursă spontană şi spumoasă de comic trepidant. Deci, felicitări dramaturgului, actorilor şi regizorului expert şi în gaguri!
Decorul (Bogdan Amarfi) funcţional minimalist, dar modern, cu nelipsitul birou şi scaune etc. etc., din motive financiare este la antipodul biroului majestuos al miliardarului Bucşan din piesa „Ultima oră” (Breaking News) a lui Mihail Sebastian, pusă în scenă glorios de Mircea Cornişteanu, cu George Mihăiţă fabulos în rolul principal. O piesă cu şeful lui Sebastian care face cinste comediei româneşti din toate timpurile prin maniera complexă cu care abordează lumea jurnalismului şi afacerismului interbelic, conexată accidental cu lumea universitară a timpului respectiv.
Scris cu măiestrie şi decenţă, exportat cu talent şi meşteşug maxim peste graniţele spaţiului Schengen, unde un şef austriac ar merita să fie satirizat, acest spectacol de la Avangardia, jucat de trei ani sold out, nu este unul de avangardă, dar oferă actorilor noştri nu doar roluri consistente, ci şi satisfacţii deosebite în aria divertismentului, care explică astfel puhoiul de public la curajosul teatru. Sincere felicitări! Vivat comedia!
Mai multe informatii despre spectacol pe pagina oficiala: www.TeatrulAvangardia.ro/Seful/
