Dacă vrei succes de box office nu poți avea un erou antipatic și nihilist așa cum are Mihai Radu în romanul omonim, modelat de stilul întunecat lansat de Houellebecq. Acest gen de personaje sunt în general rezervate filmelor de artă deprimante care iau premii în festivalurile elitiste dar cu puțină priză la public. Motiv pentru care marele regizor Radu Afrim schimbă inspirat începutul cărții în această dramatizare fabuloasă făcută la scena mare a TNB. Spectacolul începe cu o imagine magistrală, plină de angst existențial: un individ vulnerabil (Marius Manole) pierdut în spațiul amplu al scenei mari a TNB-ul declamă un monolog emoționant al adultului ce-și amintește cum vedea lumea când era copil. Un monolog care creează imediat simpatie pentru complexul protagonist și ne promite un rol de zile mari, pe măsura talentului lui Marius Manole, acest actor care a devenit un specialist în resuscitarea personajelor problematice. O femeie încovoiată sub o funie va trage apoi pe scenă apartamentul tip vagon al familiei Negrescu, un gest simbolic pentru familia românescă.
Dramatizarea lui Ionuț Sociu și Mihai Radu e foarte bună, operând multe alte schimbări cosmetice ale sursei: Paul Negrescu, naratorul, Mădălina, fosta soție și Patricia, actuala amantă au devenit mai frumoși și mai tineri cu 15 ani decât personajele cărții, firul narativ a fost pus într-o mai accesibilă ordine cronologică, iar mediul înconjurător a fost scos din negrul minții naratorului cărții în care realitatea era percepută ca un urât perpetuu—de exemplu, “beteala (de Crăciun) e ca o bală de întinsă peste oraș”, “electricitatea momentului (de Crăciun) pișcă limba ca un aliment alterat.”
Din acest nihilism teribilist și deprimant de genul lui Houellebecq, Afrim și echipa lui au reușit să extragă totuși lumina. Regia plonjează totul într-un univers fascinant, super atrăgător vizual care suprapune apartamentul prezentat pe orizontală (scenografie de mare efect semnată de Irina Moscu), orașul, cu proiecții foarte plastice de fundal și multe întrepătrunderi de planuri, transmisii video în direct ale multor momente scenice (video mapping Andrei Cozlac, lighting design Mircea Mitroi) și un subtil univers sonor (realizat tot de Radu Afrim). La acestea adaugă mici detalii picante care nu există în carte, un cuplu amoros de bărbați făcuți ca o pastișă și multe alte mici cue-ri vizuale gay care dau sare și piper spectacolului. Pe lângă ele s-a pus și multă nuditate (sex sells) și pe alocuri chiar vulgaritate, pe ideea că așa suntem și așa vorbim (unii dintre noi).
În esență, Repetiție pentru o lume mai bună este cronica unui eșec existențial, prin prisma tragediei individuale a bărbatului iresponsabil și egoist (Paul, respectiv Marius Manole) pus în postura de a avea grijă de tatăl scos din azil care e pe moarte (minunat interpretat de Marius Bodochi, emoționant și nuanțat) și pe care îl urăște, vom afla abia în final de ce.
Este vorba de un eșec existențial princeps care lasă dâre adânci, amare în sufletul unei întregii familii care se sfarmă și care va iradia alte eșecuri existențiale. În această tragedie românească, sora medicală Tamira care are grijă de bătrân (superb interpretată de Raluca Aprodu) și fiica lui Paul din Australia (Cătălina Mihai) sunt singurele ființe luminoase. Cuplul dramaturgic Ionuț Sociu-Mihai Radu păstrează multe din replicile cinice inconfundabile din roman cărora marii actori ai TNB-ului le dau o sonoritate, umanitate și ironie mult peste pagina de carte. Prin aceasta, Afrim ne reamintește forța fantastică a teatrului, dar și a sălii scenei mari a Teatrului Național din București pe care o pune în valoare la superlativ pe toate compartimentele.
Totuși, după prima oră, acest regal artistic se simte din ce în ce mai static. Epicul romanului stă în calea dramaticului, există prea multe fire, personaje, drame și paranteze—coregrafice, comice, existențiale—care prin cumul încep să se simtă ca niște lungimi chiar dacă textul scenic e minunat jucat, cu toată distribuția TNB-ului în formă maximă. Această senzație de lungime e cauzată și de faptul că spectacolul nu are pauză. Totuși, deși e pus în scenă atât de profesionist, cu atâta virtuozitate multimedia, spectacolului îi lipsește acel ceva bine coagulat al unei piese de teatru.
În afară de actorii menționați deja, și restul distribuției, Mirela Oprișor (Mădolina, fosta iubită a lui Paul) Istvan Teglas, (Iubitul ei flautist), Emilian Oprea, Ciprian Nicula (cuplul gay), Emilian Mârnea (bătrânul fugit de la azil), Natalia Călin (Mama), Crina Semciuc (Patricia respectiv Carmenuța) Ștefan Iancu (bogdănel), Irina Movilă (sora lui Paul) și Cătălina Mihai (fiica lui Paul, apariție doar video) au fost fiecare excelenți în cheia lor, cu momente în care s-a remarcat fiecare.
În afară de actorii menționați deja, și restul distribuției, Mirela Oprișor (Mădolina, fosta iubită a lui Paul) Istvan Teglas, (Iubitul ei flautist), Emilian Oprea, Ciprian Nicula (cuplul gay), Emilian Mârnea (bătrânul fugit de la azil), Natalia Călin (Mama), Crina Semciuc (Patricia respectiv Carmenuța) Ștefan Iancu (bogdănel), Irina Movilă (sora lui Paul) și Cătălina Mihai (fiica lui Paul, apariție doar video) au fost fiecare excelenți în cheia lor, cu momente în care s-a remarcat fiecare.
Ca și Silviu Purcărete, Afrim are un stil plastic numai al lui, dar mai modern și mai imprevizibil, adică mai adecvat generației sale. De asemenea, vădește o reală plăcere de a sonda spiritul timpului în care trăiește în loc de a fugi de el, ceea ce este un lucru demn de admirat și pe care publicul îl apreciază la justa sa valoare. În ciuda lungimilor care plictisesc puțin în cea de-a doua jumătate, și a epicului care deservește dramaticul, premiera cu Repetiție pentru o lume mai bună, are și ea aceea sclipire de geniu care îl distinge pe Radu Afrim în mijlocul confraților și care face ca spectacolele lui să fie niște explorări teatrale atât de interesant de urmărit. Un debut dramaturgic fabulos pentru Mihai Radu, cu o premieră de asemenea anvergură, și o reconfirmare a lui Ionuț Sociu.
Cronică de Alexandra Ares
