Regele detronat

Cronică sportivă

0
47

Ceea ce a fost dureros-impresionant în acest meci umilitor pentru Hagi a fost, în primul rând, tinereţea fotbaliştilor bosniaci, cu figuri de elevi şi aflaţi într-o condiţie fizică excepţională, jucând lejer şi parcă de plăcere, cu deplină încredere în forţele proprii, faţă de armata fotbaliştilor români, mobilizaţi la echipa naţională dintr-o sumedenie de echipe străine de rang mediu sau inferior, cu puţine excepţii, mişcându-se greoi, neputincioşi, dar conştienţi de neputinţa lor, dând impresia că sunt plafonaţi mental, lipsiţi de energie, de idei, de soluţii în teren, în ciuda declaraţiilor entuziaste ale antrenorului detronat de rezultate.

Desigur că avem tot respectul pentru regele fotbaliştilor români, Gică Hagi, dotat, în primul rând, cu o precizie dumnezeiască de a marca goluri, dar să nu-l uităm pe Nicolae Dobrin, poate cel mai bun produs al fotbalului autohton, devenit mit, legendă, geniu româno-turc şi internaţional încă din timpul vieţii.

Funcţionarii plafonaţi şi bine plătiţi de la Federaţie au crezut că prind rechinul cel mare cu Hagi, dovadă că şi ei au pierdut simţul realităţii şi norocul pe care l-a adus, la un moment dat, antrenorul numit Edi Iordănescu, destul de isteţ, care a ştiut să plece înainte de a intra în recesiune.

Fotbalişti bine plătiţi, bine plimbaţi, bine bătuţi şi formaţi în timpul marelui Mircea Lucescu, al cărui eşec – pierderea meciului de la Istanbul – i-a adus moartea eroică-istorică.

Regele detronat va rămâne aplaudat şi idolatrizat, în timp ce mari scriitori şi mari intelectuali ai României zac într-un profund anonimat de imagine.

Aceşti băieţi au avut la dispoziţie minute în şir să bâiguie diferite scuze în faţa microfoanelor. Ei aleg tot felul de explicaţii, îşi iau tot felul de angajamente solemne că pe urmă vor juca şi mai mult, mai bine, că se vor antrena, dar niciunul nu spune că sunt mai puţin dotaţi cu talent fotbalistic decât bosniacii, ca să nu mai pomenim de marile formaţii prezente la Campionatul Mondial.

Ceva rudimentar, simplist, penibil, jenant.

Cu Hagi junior, plafonat evident şi complexat, se jură că va munci mai mult, mai bine, ca şi cum ar fi undeva pe o plantaţie şi nu pe terenul talentului pur, care decide cât de bun sau prost eşti.

Am ceva de semnalat cu uimire: bigotismul fotbalistului care confundă sacralitatea bisericii cu terenul de fotbal, închinându-se în faţa balonului rotund, zeului numit Fotbal, semn al unei lipse de luciditate, Dumnezeu nejucând fotbal în mod sigur. Mai rămâne să aducă la poartă şi icoana Maicii Domnului şi moaştele Sfântului Duh, în speranţa absurdă că nu vor mai rata cu poarta goală, cu ajutorul Divinităţii.

Stadionul a fost gol-goluţ datorită unor forţe de ordine publică incapabile să-şi îndeplinească obligaţiile din fişa postului faţă de cei din galerie care comit în serie infracţiuni ce pot fi arondate Codului Penal.

Nu mai ştiu să dribleze un adversar, să obţină un biet corner, nici să facă posesie şi nu regresie!

Până şi „chinezul”, valorosul jucător Nicolae Stanciu, cu frică de gol şi de Dumnezeu, bate câmpii, căutând metode noi de antrenament acolo unde e vorba numai şi numai de talent.

Zadarnică mi-a fost dorinţa ca primul venit şi primul plecat să fie portarul nesigur şi încasator de şase goluri (luând în calcul şi pierderea recentă a meciului cu Suedia, scor: 1–2), Ionuţ Radu. În silă a rămas în poartă, în loc să fie aruncat pe fereastră.

Nu înfrângerea m-a indignat, ci modul în care a fost interpretată şi cum a fost muşamalizată contraperformanţa regelui şi a prinţului Hagi, amândoi oameni bogaţi şi cu merite inferioare, lipsiţi de formă, nu de condiţia excepţională de fond, asigurată cu generozitate din bugetul naţional.

Pentru înfrângerea de la Istanbul şi eliminarea României din cursa pentru Cupa Mondială, Mircea Lucescu a făcut infarct, deci a plătit cu viaţa pentru acel eşec. Iar domnul Hagi a făcut experimente haotice, pierzând lamentabil două partide, plus nepotismul cu introducerea fiului ieşit din formă în echipă şi cu grad de căpitan.

Dinastia Hagi este deja o istorie. Trebuie descoperită alta.

Dinu GRIGORESCU

(Foto generată cu AI)

Dinu Grigorescu
Dinu Grigorescu (n. 4 iunie 1938, Ploieşti, România) este dramaturg, poet, prozator, jurnalist, critic teatral, editor şi specialist în administraţia publică, fiind unul dintre cei mai prolifici dramaturgi români din generaţia optzecistă. A publicat 52 de cărţi de teatru, poezie şi proză, 65 de comedii (dintre care i s-au jucat doar 20 ca spectacole scenice, radiofonice, TV şi lecturi) şi 5 volume de critică teatrală. Deţine numeroase premii literare, inclusiv pe cel al Uniunii Scriitorilor pentru cartea de dramaturgie publicată de Editura Academiei în 2021.