După un scurt popas pe scena Teatrului „Alexandru Davila” din Piteşti, unde a montat sarcastic spectacolul de teatru absurd mazilian Proştii sub clar de lună, Felix Alexa a abordat dramaturgia poloneză europeană cu absurdul ei ratificat prin mari spectacole şi intrat în istoria literaturii, ce nu implică riscuri şi aventuri. Cu el se merge la sigur, şi spre public, şi spre critică, absurdul românesc fiind mult prea subevaluat în ultima vreme. Urmuz, dadaiştii, autorii interbelici, cei aflaţi sub dictatură, cei postcomunişti şi milenarii au încă de aşteptat, nu doar pe Felix Alexa.
Comicul furnizat de acest regizor este structurat în general pe sobrietate, gravitate şi construcţii imprevizibile în relaţia dintre personaje, care au farmecul lor specific şi marca firmei. Acest lucru se observă şi în spectacolul de la TNB cu piesa de un act a lui Sƚawomir Mroźek, În largul mării, citită în cheie alegorică. La vremea publicării (1961), piesa a deschis uşi secrete spre marele univers european al omului dintotdeauna care îşi mănâncă semenii fără cruţare, la propriu în ţările sălbatice şi la figurat în ţările civilizate. E de ajuns o greşeală, o lipsă de inspiraţie, un context nefericit şi, dintr-odată, umanoidul îl sfârtecă pe celălalt cu mare voluptate, cum observăm, din păcate, şi în aceste zile traumatizante cu furtul coifului depozitat la Muzeul de Istorie din Bucureşti şi transferat la muzeul din orăşelul olandez, de unde a fost luat prin extracţie de nişte bandiţi încă neidentificaţi. Peştele cel mare îl înghite pe cel mic şi slab, fiind mai comestibil. Aşa se întâmplă şi cu vinovaţii din România, în timp ce muzeografii din Olanda, după cum observăm, nu au fost încă destituiţi sau arestaţi.
Acest canibalism instituţional este mai sălbatic decât cel fizic: omoară prestigii şi execută unele persoane prin compromitere pe viaţă. Întâmplarea poate face subiectul unei piese româneşti feroce, dar nu ne apucăm să o scriem, întrucât în actualitatea românească de ultimă oră, canibalismul există din belşug pe posturile de televiziune, inclusiv în domeniul cultural.
Deşi eternă, piesa lui Mroźek este datată şi acest lucru s-a simţit în timpul spectacolului, printr-o alegorie nesfârşită adusă într-o epocă de realism. Scrisă într-o dictatură mai flexibilă decât în România, care, finalmente, a permis apariţia mişcării social-politice numite Solidaritatea, piesa a reprezentat prologul prăbuşirii canibalismului stalinist şi comunist est-european. Curajul de a provoca şi înfrunta sistemul în teatrul şi filmul polonez din anii ’60-’70-’80 este posibil într-o ţară care a dat lumii catolice un papă luptător şi dramaturg, în timp ce noi am aplicat proverbul „capul plecat sabia nu-l taie”.
Din raţiuni personale, am avut anumite tangenţe cu teatrul şi filmul polonez în anii ’60-’70 care m-au ajutat în înţelegerea teatrului modern (de acum 70 de ani) şi de aceea am urmărit cu mult interes spectacolul lui Felix Alexa. Este jucat exemplar într-un decor superb care ne-a oferit cerul nesfârşit albastru şi marea cu valurile agitate, din care personaje auxiliare ‒ un poştaş şi un lacheu ‒ înotau spre pluta naufragiaţilor.
Strict dramaturgic, ştacheta satirică este ridicată imediat şi foarte sus, din câteva replici aflând că unul din cei trei înfometaţi pe grade diferite ajunge la concluzia că cineva trebuie să fie sacrificat. Piesa stabileşte pas cu pas cum se poate face acest lucru, cu un cuţit, o furculiţă şi o lingură, dar mai ales prin alegeri democratice, când cineva trebuie să fie alesul care să deschidă pofta de mâncare a grupului. Măgăreaţa cade pe capul celui mai slab şi naiv în acelaşi timp, care votează automatic, ca orice alegător contemporan în faţa unei urne de vot, cedând primului impuls, apoi, pe măsură ce se pregăteşte lovitura de teatru, el bate în retragere. Orice grup are un şef, orice haită are un conducător. Aici, acesta e obezul interpretat de… o femeie aprigă şi nemiloasă (Victoria Dicu), cu concepte şi vorbe goale, destinată să convingă şi prin brutalitate fizică. Acest trio macabru îl revedem şi în piesa lui Matei Vişniec, Angajare de clovn, construită tot pe absurd, dar cu foarte multă umanitate, unde drama celor trei clovni te trimite la sentimente, în timp ce personajele lui Mroźek nu au nimic cu sentimentele, totul fiind cerebral.
Dramaturgul este nevoit de construcţia pe care a ales-o să meargă pe drumul cerebralizării tot mai accentuate, ori depărtarea de sentimente are şi ea o notă de plată. Nu există compasiune faţă de nimeni în rândul spectatorilor, de unde reiese şi o anumită doză de reţinere într-o situaţie similară. Eugène Ionesco, în Rinocerii, prin personajul Daisy, interpretat de Sanda Toma în memorabilul spectacol al lui Lucian Giurchescu de pe scena Teatrului de Comedie, umanizează universul rinocerial, ca şi personajul principal, faimosul Berenger, care refuză categoric rinocerizarea, ori în piesa lui Mroźek toţi acceptă ideea de a se mânca unul pe altul dacă va fi nevoie imperioasă. Abia spre sfârşit, în faţa buletinului de vot al morţii, cel condamnat de grup şi autocondamnat prin inconştienţă şi prostie face pasul în spate.
Aşadar, În largul mării este o piesă de avertisment, cu un macabru sofisticat, civilizat, urbanizat, iar pluta capătă semnificaţia unei frunze care pluteşte pe apă, cu trei fiinţe din întâmplare umane. Fineţea mesajului unui dramaturg născut pe meleagurile Holocaustului canibalic la nivelul unei mase de oameni nevinovaţi aflaţi în ghetouri îşi pune amprenta pe un spectacol esenţializat, proiectat ca un costum elegant de parada modei, desfăşurat în Sala Pictura, care constituie o premieră de succes a actualei stagiuni la TNB.
Doamna Victoria Dicu redă foarte bine pofta de a mânca oameni şi modul cum se alege meniul prin interpretarea exactă a josniciei şi demagogiei umane, focusată şi pe pofta de putere nesăţioasă a fiinţei biologice.
În rolul naufragiatului mijlociu, domnul Şerban Pavlu, împrumutat de la Teatrul „Bulandra”, este construit pe osatura omului care acceptă şi sprijină manipularea într-o serie de scene memorabile.
Ca joc actoricesc, domnul Emilian Mârnea îl interpretează cu mare putere sugestivă, gestică, atitudine şi voce pe omul cel slab, căruia ai vrea să-i plângi de milă, dar nu poţi, întrucât el navighează între prostie şi lăcomie, ca toţi ceilalţi, până în punctul în care realizează că singur îşi sapă groapa.
Autorul simte la un moment dat că nu poate conduce personajele mai departe doar pe partea excesului de luciditate şi atunci apelează la două personaje colaterale, poştaşul (Eduard Cîrlan) şi lacheul (Andrei Finţi), ce aduc un pitoresc, dar nu aduc nimic de mâncare, ceea ce este o contrazicere. Aduc, în schimb, scrisori, mesaje, idei şi ecouri foarte îndepărtate de sentimentul uman, cum este moartea unei mame. Partea scafandrică a celor două momente este executată cu comicitate şi originalitate de domnii Andrei Finţi şi Eduard Cîrlan, venind de pe nişte maluri, trecând direct prin valuri.
Un spectacol regizoral şi artistic susţinut de atmosferă, muzică şi costume, ce abordează o temă universală indigestă şi funestă. Şi recuzita este venită pe apele absurdului, conţinând geamantane care se transformă în tribună electorală, diferite valize, genţi, o bicicletă, un cărucior de invalid, dar niciun colac de salvare.
Cronică de Dinu GRIGORESCU
(Foto: Florin Ghioca)
