Comedia cu şase personaje despre cenzura ceauşistă a teatrului românesc Dragoste şi progres merită cu prisosinţă saltul la Sala Mare a Teatrului „Alexandru Davila” din Piteşti. Spectatorii mai vârstnici retrăiesc fragmente hilare cotidiene din perioada dictaturii culturii, iar cei mai tineri au ocazia să vadă cum a funcţionat aceasta. E o comedie alertă, bine scrisă, cu o intrigă bine condusă, foarte bine jucată, cu o regie inventivă, într-un mic decor economic, dar sugestiv, care bifează diversitatea repertorială a acestui teatru de vechi tradiţii, într-o regiune istorică ce ne-a oferit geniul comic al lui Tudor Muşatescu.
Un titlu bun atrage publicul şi un titlu neutru îl lasă indiferent. Nici nu veneam de la Bucureşti să văd spectacolul dacă ştiam titlul piesei care nici pe departe nu exprimă conţinutul satiric şi nici epigonic după modelul Mobilă şi durere al lui Teodor Mazilu (deşi nici acest titlu nu reflectă ca Proştii sub clar de lună povestea piesei maziliene). Modelul rămâne O scrisoare pierdută, urmat de autorii satirici. Nici pe departe nu este vorba despre „dragoste”, ci despre o idilă banală, şi nici vorbă de „progres”. Este vorba despre şicanele cenzorilor intoxicaţi de dogme şi deveniţi mici dictatori în teatre, folosind invenţia vizionărilor politice de fiecare dată. Răpitoarea din serai, replica comică şi paradoxală rostită de un personaj, ar fi fost titlul cel mai potrivit!
Povestea e simplă şi autentică, iar acţiunea bineînţeles că nu se petrece la Teatrul de Comedie (am trăit vizionările) sau la „Bulandra”: o mică formaţie de actori amatori din provincie, din care fac parte doi tineri actori (Alina Diaconu şi Petrişor Diamantu), repetă o piesă medievală cu un regizor (Şerban Ghilvaci) provenit din clasa muncitoare, îmbrăcat în salopetă (neatractiv) şi care tot timpul intervine şi corijează jocul actorilor, aşa cum fac majoritatea directorilor de scenă. La repetiţie participă şi scriitoarea piesei (Ioana Podăreanu) care face propriile observaţii. Munca de echipă este întreruptă de apariţia activistului de partid (Gabriel Gheorghe), un fel de Hlestakov gogolian, care ne aminteşte de Revizorul, îmbrăcat corect, la costum, cravată roşie, servietă şi cu multă aroganţă profesională. El strică piesa prin tot felul de intervenţii care produc un haz sinistru. Actorii acceptă cuminţi, disciplinaţi toate observaţiile şi le aplică pe scenă. Rezultă o cu totul altă piesă, şantieristică, cu elemente comico-tragice.
Partea întâi ne înfăţişează construcţia piesei la vedere, în forma medievală, iar partea a doua, demolarea piesei, după intervenţia cenzorială. Acest vizavi bine gândit, bine realizat şi bine jucat este meritul dramaturgului Bogdan-Adrian Toma, întrucât prin această manieră el expune un paradox. În partea a doua, participăm cu toţii la mutilarea spectacolului de către activistul de partid, simbol al puterii absolute, iar regizorul devine mai empatic în noua costumaţie şi realizează un moment frumos în compania scriitoarei de care este îndrăgostit.
Am remarcat jocul nuanţat al doamnei Alina Diaconu, o actriţă dotată cu sensibilitate şi farmec personal. Petrişor Diamantu este cavalerul medieval şi cel accidentat grav pe şantier. Bine redată este participarea la repetiţii a scriitoarei (Ioana Podăreanu) care, de fapt, este autorul dramatic al textului.
Scenografia simplă, funcţională şi economică aparţine priceputei artiste Cristina Ciucu, care s-a calibrat bine, fără dureri de cap, spaţiului oferit de Sala Studio.
Regizorul Cătălin Saizescu combină elemente de film documentar cu Nicolae Ceauşescu, care apare ca un fel de dragon reînviat, plutind în văzduhul său ideologic paternalist şi profund comunist (naţionalist) asupra întregii Românii socialiste, implicit asupra culturii, dragostei şi artei spectacolului.
A râde însă de Ceauşescu postum este exact ca şi cum am râde în hohote de Napoleon debarcat şi decedat pe insula Sfânta Elena. Curajul constă să râdem de tirani cât sunt în viaţă, după modelul aristofanic.
Regia este axată pe caricatură, pe confruntări şi numeroase scene de efect, culminând cu apariţia unui actor vârstnic (Puiu Mărgescu), foare bine îndrumat şi inspirat în ipostazierea unor momente dramatice, unde hazul piesei atinge apogeul, comedia devine bufă şi substratul odios tragic.
Fără să vreau, citind anunţurile din Epoca de aur care invită la economisirea luminii electrice, m-am gândit cât de spectaculos şi imprevizibil se repetă istoria. Democraţia reînvie economia sub forma unor preţuri la energie aproape apocaliptice. Banii încasaţi se duc în puşculiţele multinaţionalelor, deşi toată structura sistemului energetic a fost creată anterior, sub dictatură. Elementele (care apar şi pe scenă) cu care au fost construite blocurile de locuinţe oferite gratuit oamenilor muncii şi pensionarilor în baza unor liste de prioritate care niciodată nu au fost respectate până la urmă au devenit obiect de speculă pentru aventurierii imobiliari postceauşişti.
Coloana sonoră care însoţeşte acţiunea reînvie ecourile cu osanale aduse idolilor din tribune, care au fost împuşcaţi ca nişte câini turbaţi.
În prezent, nu mai există vizionări, dar există, din păcate, răpiţii din seraiul comunist după execuţia sultanilor, teatrul românesc (şi cel din Piteşti) fiind focusat pe noile teme în deplină libertate de gestaţie şi creaţie.
Cronică de Dinu GRIGORESCU
(Foto afiş: Teatrul „Alexandru Davila” Piteşti; foto spectacol: arhiva D.G.)
DRAGOSTE ŞI PROGRES
de Bogdan-Adrian Toma
Regia artistică: Cătălin Saizescu
Asistent regie: Gabriel Gheorghe
Scenografia: Cristina Ciucu
Distribuţia:
Actriţa – Alina Diaconu
Actorul – Petrişor Diamantu
Regizorul – Şerban Ghilvaci
Scriitoarea – Ioana Podăreanu
Cenzorul – Gabriel Gheorghe
Actorul bătrân – Puiu Mărgescu
Data avanpremierei: 12 aprilie 2024
Data premierei: 13 aprilie 2024
