În România de azi, țara pensionarilor de lux, cu indemnizații speciale, reangajări și repromovări instantanee în funcții de conducere, grație sistemului de alianțe construit într-o viață, cei ajunși cu mult dincolo de vârsta retragerii se agață de putere cu o disperare, o vanitate și o ambiție devoratoare. Blochează tinerii, le fură ideile și le fac mizerii, ascunzându-și cu cinism urmele sub zâmbete cumsecade. În spatele unei modestii și competențe de fațadă, sunt depășiți, dar ahtiați să rămână la butoane, îngroziți să predea ștafeta cu demnitate. Așa se face că instituții, redacții, universități, teatre, companii și partide rămân, uneori decenii întregi, în mâinile acelorași oameni, care își prelungesc ‘domnia’ prin relații, numiri, alianțe, influențe oculte și tot felul de mici trocuri și cuțite pe la spate. Poate că una dintre cele mai triste forme ale îmbătrânirii nu este să-ți pierzi puterea, ci să ajungi să folosești tot ce ți-a mai rămas din ea pentru a-i bloca pe cei care ar putea aduce schimbarea.
De aceea, „Constructorul Solness” (1892), de Henrik Ibsen, cea mai recentă premieră de la Teatrul Bulandra, aduce în scenă o figură familiară, decupată parcă din peisajul contemporan: un om care și-a construit propria înălțime și care, ajuns acolo, încearcă prin toate mijloacele de influență să blocheze ascensiunea și afirmarea altora.
Regia spectacolului este semnată de Mihai Brătilă, actor și regizor de seriale TV, la debutul lui pe scena Bulandra. Pentru un teatru care, în ultimii ani, nu a reușit întotdeauna să se ridice prin spectacole la nivelul prestigiului care l-a consacrat ca brand, „Constructorul Solness” marchează o revenire convingătoare: un spectacol solid, echilibrat, emoționant, ambițios și de ținută, care redă Bulandrei ceva din anvergura pe care publicul o așteaptă de la acest nume.
Este aproape reconfortant să vezi un afiș pe care scrie simplu „de Henrik Ibsen” și „regia: Mihai Brătilă”. În teatrul românesc de azi, nu mai este suficient să scrii „regia de”: avem mai mereu „un spectacol de”, iar lângă autor apare, adesea, la pachet, și un „scenariu regizoral” care intră adesea într-o competiție zgomotoasă cu autorul. Aici, însă, modernitatea nu are nevoie să fie strigată. Se exprimă și convinge fără efort, cu eleganță și echilibru, printre rânduri. Regizorul își face meseria și actorii joacă superb. Este un caz fericit de less is more.
Piesa urmărește prăbușirea meșterului arhitect Halvard Solness (Șerban Pavlu), un bărbat obsedat de succesul său și mistuit de frica de a fi depășit de tânăra generație, reprezentată de talentatul său desenator, Ragnar Brovik. Solness a făcut carieră și s-a îmbogățit după ce vechea casă a soției sale, Anne, a ars într-un incendiu pe care el și l-a dorit în secret, eveniment urmat de moartea celor doi copii gemeni ai lor. Această tragedie a marcat definitiv viața de cuplu, lăsând-o pe Anne învăluită într-un doliu perpetuu, iar pe Solness stăpânit de un profund sentiment de vinovăție. Echilibrul fragil al existenței sale este perturbat de sosirea Hildei Wangel (Diana Pomparău), o tânără plină de energie care îi reamintește o promisiune făcută cu zece ani în urmă, când Solness pusese o cunună pe turla unei biserici: aceea de a reveni și de a-i oferi „un regat”. Hilda îl inspiră și îl provoacă pe bătrânul constructor să își depășească din nou limitele și teama de înălțime, chiar dacă prețul demnității și curajului va fi moartea.
Șerban Pavlu, aflat la cel mai bun rol al său de la „Coriolanus”, ultimul spectacol al marelui regizor Alexandru Darie, ne readuce aminte, cu discreție, că e un mare actor. Jocul său e matur, nuanțat, abordând teme profunde precum hybris-ul și ambiția orbitoare a creatorului, vina existențială, frica de declin și conflictul inevitabil dintre generații. Actorul explorează cu măiestrie raportul dintre succesul profesional și sacrificiul vieții personale, manipularea celor din jur, vina ascunsă, frica de noua generație, arătând cum realizările exterioare ale lui Solness sunt construite pe ruinele sufletești ale celor din jur. De asemenea, Pavlu creionează o altă temă de mare actualitate, care, iată, nu e nouă, îi preocupa și pe oamenii din secolul al XIX-lea: forța sugestiei și a dorinței inconștiente care modelează realitatea, precum și lupta creatorului cu propriile limite fizice și spirituale în încercarea de a atinge o măreție absolută.
„Constructorul Solness”, scris în 1892, când Ibsen avea 64 de ani, aparține perioadei târzii a dramaturgiei sale și marchează trecerea lui tot mai apăsată spre simbolism. Un simbolism poate greu de digerat pentru o tânără generație crescută cu realismul filmelor și serialelor de televiziune, dar necesar pentru lărgirea orizontului cultural. La ieșirea de la premieră, o tânără spectatoare se întreba, foarte terre-à-terre, de ce constructorul nu purta mereu vestă și cască de protecție. Este un teatru saturat de motive alegorice, în care fiecare element concret devine o oglindă a conștiinței frământate a protagonistului. Turnurile pe care Solness le înalță și teama sa paralizantă de înălțime întruchipează ambiția de a atinge absolutul și vertijul moral produs de vinovăția sa. Incendiul care i-a adus succesul profesional cu prețul distrugerii propriei familii funcționează, la rândul lui, ca simbol al forței destructive a dorințelor inconștiente, în timp ce păpușile arse ale Alinei exteriorizează un doliu împietrit și refuzul vieții.
Alături de jocul excepțional al lui Șerban Pavlu, am remarcat apariția explozivă a unei tinere actrițe talentate, sigure pe ea și carismatice, Diana Pomparău, în rolul Hildei Wangel, întruchiparea tinereții necruțătoare și a idealului imposibil. Hilda îl împinge pe constructor spre ultimul său act de curaj asumat și spre prăbușirea finală, act care, paradoxal, îi redă demnitatea. Diana Pomparău este la debutul ei pe scena Teatrului Bulandra, și cucerește publicul cu o energie, o naturalețe și o libertate scenică remarcabile. Un debut de senzație, pentru care o felicităm. I-am remarcat și pe Ana-Ioana Macaria (Anne Solness), în rolul soției împietrite, pe Adrian Ciobanu (Doctorul Herdal, jucat cu tact și finețe), Irina Artenii (Kaja, femeia naivă manipulată de Solness), Radu Amzulescu (Knut Brovik, tatăl tânărului asistent Ragnar, blocat de Solness, care face o pledoarie emoționantă să-și lase fiul să iasă din condiția de asistent și să construiască pe cont propriu). Un rol mai mic a avut Tiberius Zavelea (Ragnar), personaj discutat mai mult în absență.
Dacă tot ansamblu a fost la înălțime, singura notă discordantă a premierei a fost o scurtă greșeală a echipei de sunet care a supralicitat un moment de ecou cu un amatorism care nu ar trebui să se întâmple la Bulandra.
Spectacolul începe și se termină cu doi copii care se joacă fără griji pe stradă, Bianca Geantă și Andrei Petraru, în jurul conturului desenat cu cretă al unui bărbat căzut de la înălțime, anonim, asemenea unei urme rămase după o moarte pe care copiii nu o înțeleg. Forma aceea simplă, aproape ludică, devine astfel simbolul destinului lui Solness și, poate, al ciclului care se închide pentru a face loc unei noi generații.
Am plecat de la spectacol meditând la faptul că, deseori, persoanele în vârstă, aflate la un vârf de influență profesională, sunt tentate să blocheze persoanele mai tinere de același sex, fie din teamă de concurență, fie din gelozie, fie din pură meschinarie. Dar manifestă uneori o generozitate subită, chiar nesăbuită, față de tinerii de sex opus pentru care simt o admirație romantică.
„Constructorul Solness” este un spectacol despre putere, frica de a ceda locul și prețul pe care îl poate avea refuzul de a o face, pus în scenă cu eleganță, măsură și doi actori care dau acestei confruntări, Șerban Pavlu și Diana Pomparău, o forță memorabilă.
Cronică de Alexandra ARES
