Niciodată în viaţă nu am urmărit atât de atent răsăritul şi apusul soarelui, de care mă bucur acum, la senectute, mult mai mult decât m-am bucurat vreodată. Somnul este un exerciţiu pentru somnul veşnic şi un privilegiu, dar şi un sadism al legilor fizice care ne-au programat să ne bucurăm de viaţă mai puţin decât o cioară.
Invitaţia bunului meu prieten Candid Stoica la o lansare de carte (Jurnal), anul trecut, nu am onorat-o, întrucât eram prins cu vizita urşilor, cu distanţa foarte mare până la gară, care necesita luarea unui taxi şi de acolo efortul de a mă urca pe treptele vechilor vagoane de tren până la compartiment, apoi coborârea, mersul pe jos până la un mijloc de transport, autobuz sau metrou, care să mă ducă la locul lansării volumului respectiv, după care urma să fac calea întoarsă, cu aceleaşi costuri fizice şi financiare.
Prietenul meu, colaborator la revista Rinocerul, în care a scris pagini memorialistice superbe şi necesare, din modestie excesivă, gândindu-se să-i scutească pe prietenii participanţi la lansare de povara unor cadouri simbolice, nu a indicat ceea ce trebuia să indice: că, de fapt, sărbătorea nouă decenii de viaţă, ceea ce este un privilegiu absolut extraordinar, de care se bucură toţi cei foarte, foarte puţini care ating această barieră.
Sigur, dacă ştiam că este aniversare, făceam imposibilul şi veneam la lansare. Dar oamenii nu învaţă din greşeli, iar eu sunt primul exemplu: repet greşelile.
Anul acesta, bunul nostru prieten a făcut un pas spre centenar şi invitaţia a sunat la fel ca anul trecut, la o lansare de carte. Instinctiv, am confirmat prezenţa, deşi nu mă aflu în Bucureşti de vreo trei luni, din motive obiective, de şantier şi de lipsa apei calde, care reuşeşte să mă enerveze la culme, eu fiind un bun cunoscător al tuturor anomaliilor, tărăgănelilor, prostiei şi corupţiei istorice, care bântuie şi în zona apei potabile şi a apei pentru spălat corpul fizic, mult mai greu.
Mă simt vinovat că am contrasemnat, în anii ’90, trecerea apei din patrimoniul României în patrimoniul Franţei, prin firmele de specialitate, neţinând cont de observaţia vizionară a regretatului domn Erbaşu, consilier municipal şi expert în domeniul canalizărilor şi nu numai. Dacă atunci ni se cerea să o trecem şi pe mama în patrimoniul unei naţiuni occidentale, lucrurile se realizau imediat, cu entuziasmul necesar. Acum, suport şi suportăm toate consecinţele minciunilor care mi s-au livrat pe o tavă aurie.
Da, eu ţin la prieteni şi am făcut destul de multe lucruri pentru ei. Sunt foarte puţine cazuri în care am avut parte de reciprocitate.
Lucrând cu mult sârg la volumul Hipnoza comediei, în care trec în revistă toată viaţa mea în zona teatrului, de peste şase decenii, am dat şi peste data de naştere a bunului nostru prieten şi colaborator: 14 septembrie 1935. În clipa aceea mi s-a luminat mintea şi am înţeles că sărbătoarea are o lansare şi că lansarea este folosită pentru aniversare.
Sărbătoritul – actorul, regizorul şi dramaturgul Candid Stoica – a fost de fiecare dată prezent şi constructor de imagine la aniversările noastre rotunde, la care bunii noştri colegi de dramaturgie, cu foarte puţine excepţii, au lipsit majoritatea, dar ei cer iubire, cer respect, ceea ce ei nu furnizează în totalitate.
Cu acest prilej, am descoperit un alt sărbătorit (n. 5 august 1937): uitatul dramaturg satiric de forţă Viorel Cacoveanu, îngropat în orgoliile Clujului şi răzbunările trecutului, care nu mai este jucat nicu măcar pe scenele Ardealului, ce îi sunt datoare scriitorului.
Candid Stoica (91 de ani, pe care îi va împlini luna aceasta) şi Viorel Cacoveanu (89 de ani) ocupă primele două locuri în clasamentul longevităţii autorilor dramatici legitimi. Aşadar, eu sunt al treilea pe acest podium al norocului existenţial de a savura răsărituri de soare şi minunatele apusuri, care se văd mai bine din Bucegi decât din Bucureşti.
Ce să mai dorim decât prelungirea prelungirii existenţiale?
A spune „La mulţi ani!” este o fantezie, câtă vreme foarte mulţi ani sunt în spatele nostru şi foarte puţini rămaşi…
Distinsa mea soacră, bunica fiicei mele, scriitoarea Alexandra Ares, bine îngrijită, a reuşit să atingă centenarul în 2022, o vârstă la care nu i-am putut spune „La mulţi ani!”. Era teatru al absurdului. Am sărbătorit-o acasă, unde a primit un tort şi de la Daniel Băluţă, primarul Sectorului 4, iar exact după o lună a plecat acolo unde toţi ne ducem, ireversibil.
Viaţa e un cadou perfect al unui destin necunoscut, care ni se dă, ca să ni se ia înapoi. Hamlet, în celebrul său monolog, ne vorbeşte despre un somn. Acest lucru trebuie privit cu seninătate şi luciditate.
Dinu GRIGORESCU
(Foto: Coca Popescu)
