Universul contemporan al familiei este explorat în două premiere recente din București, pe două scene mici și intime în care te simți ca acasă: prima scrisă de un italian, în cheie realistă și tragică, la Teatrul Coquette, și cea de-a doua scrisă de un american, în cheie absurdă și comică, pe scena studio a Teatrului Excelsior.
Familia a fost dintotdeauna un subiect preferat în teatru, de la tragediile grecești, unde moștenirea sângeroasă și traumele ereditare modelau destinul eroilor, până la comediile negre de astăzi, și rămâne un teren fertil pentru dramaturgi, actori și regizori.
Olga Delia Mateescu în Regina Mamă de Manlio Santanelli
Montarea de la Teatrul Coquette, explorează relația tensionată și ambivalentă dintre mamă și fiul matur, unde granița dintre iubire și resentiment sau cine protejează și controlează pe cine devine adesea neclară. Cu Olga Delia Mateescu, minunată în rolul principal, spectacolul combină umorul cu tensiunea dramatică, oferind o experiență teatrală emoționantă ce sondează profund acest spațiu familiar, dar plin de contradicții care este familia.
Santanelli, un dramaturg napolitan în viață (n.1943) este cunoscut pentru stilul său care îmbină straniul cu cotidianul, lumina cu întunericul. În piesele sale, tema familiei este adesea centrală, fiind ilustrată prin relații în care personajele, deși apropiate prin sânge, sunt emoțional înstrăinate și încearcă să se reconecteze. În „Regina Mamă”, el ne prezintă povestea unei văduve în vârstă și a fiului său, întors acasă după o lungă absență, în speranța unei reconcilieri. Ceea ce descoperim, însă, este o mamă care, deși suferă de o boală incurabilă, nu își acceptă moartea. E încă puternică și mereu cu o replică caustică pe buze, încearcând să-și mențină controlul asupra fiului, un bărbat de 40 de ani, care se consideră ratat și este, de fapt, mai bolnav, mai singur și mai degradat fizic și moral decât mama pe care o îngrijește.
Dragoste, ură și umor negru
De la prima replică, relațiile de familie devin în „Regina Mamă” un câmp de bătălie emoțională, în care cei doi protagoniști, mama și fiul, par să fie prinși într-o simbioză complicată. Deși am putea spune că e o piesă despre dragoste și ură, relația dintre ei nu e doar o confruntare; e o interdependență care frustrează și, în același timp, le dă sens existenței. Părinții și copii trăiesc într-un fel de carusel emoțional, în care controlul și nevoia de afecțiune se ciocnesc în mod constant.
Montarea Teatrului Coquette
După montarea de referință cu Olga Tudorache din anii ’90, în care piesa a cunoscut un succes imens, noua Regina Mamă oferă o altă perspectivă asupra acestei lucrări consacrate. Nu pot să compar versiunile pentru că nu am văzut-o pe prima, dar criticii vremii au apreciat modul în care Tudorache a transformat Regina Mamă într-o figură aproape mitică – o femeie puternică și dominatoare care se agața de control și putere, dar în același timp era vulnerabilă, un simbol al fragilității umane ascunse sub un văl de autoritate aspră.
În actuala montare, cu o nouă Olgă în rolul principal, cred totuși că regina mamă surprinde mai mult dimensiunea umană a personajului, evocând frumusețea și vigoarea unei generații apuse care nu se predă cu una cu două. Mateescu aduce o căldură subtilă și o notă de compasiune personajului, făcându-l mai accesibil publicului modern. Sub masca manipulatoare a mamei ca o regină a oricărei familii, actrița dezvăluie, treptat, suferința și nesiguranțele unei femei îmbătrânite care se teme de pierderea relevanței sale în viața copilului ei.
Olga Delia Mateescu interpretează un rol complex, transformând mama într-un personaj greu de descifrat: o femeie care își iubește fiul, dar care, în același timp, îi invadează constant viața, îl protejează dar îl dorește și puternic, comparandu-l non stop cu un tată mitic care nu mai trăiește. Cu Gabriel Costan în rolul fiului, dinamica dintre cei doi este o luptă surdă pentru putere, în care momentele de apropiere sunt urmate de respingeri neașteptate.
Dialogurile sunt mereu spirituale, iar fiecare replică aduce o nouă schimbare de ton și direcție dramatică. Deși piesa se concentrează doar pe relația dintre mamă și fiu, este aproape imposibil să nu te gândești la propriile tale relații cu părinții sau copiii. Ai experimentat vreodată această combinație de afecțiune și frustrare? Ai simțit că ești prins într-o relație care, deși plină de iubire, poate deveni un cerc vicios care te traumatizează și din care nu poți să ieși?
În concluzie, montarea Teatrului Coquette, sub regia lui Ingrid Bonța, reușește să ofere o variantă proaspătă a unui text consacrat cu roluri de mare anvergură pentru actori. Olga Delia Mateescu și Gabriel Costan aduc frumos la viață o relație complicată, plină de contradicții, în care umorul și tragedia se întrepătrund constant. Spectacolul nu oferă soluții simple, ci mai degrabă ridică întrebări despre natura umană și despre legăturile care ne unesc și, uneori, ne separă. Merită să fie văzut.
APROPO, O SĂ MOR la Teatrul Excelsior
Spectacolul „Apropo, o să mor”, după textul lui Greg Freier, regizat de Ionuț Anghel la Teatrul Excelsior, reimaginează de data aceasta o familie contemporană în stil american – absurd, non conformist, cu mai puțină emoție și complexitate și cu mai multe râsete. Pe scena mică a Sălii Studio, familia este prezentată într-un registru aproape caricatural, unde ipohondria tatălui și senilitatea bunicii, care conversează cu prieteni imaginari, devin sursele principale ale unei intrigi simple, dar pline de umor. Spre deosebire de Regina Mamă care nu concepe să iasă din scenă, nici la propriu, nici la figurat, aici, încă de la început, tatăl, Harry (Ciprian Cojenel), ne anunță că va muri, iar această premisă aparent dramatică se transformă rapid într-o serie de situații hilare și dialoguri absurde.
Piesa prezintă o familie care pare scoasă din sitcomurile americane. Dar, în timp ce sitcomurile rămân ancorate în realism, aici se patinează des în absurd. Dialogurile ușoare și pline de umor sunt rostite de personaje schematic construite, care nu evoluează prea mult pe parcursul spectacolului. Senzația generală este că „Apropo, o să mor” normalizează anormalitatea, o temă de bază a artei americane și a liberalismului contemporan care a relativizat toate valorile de odinioară cu rezultate mai mult sau mai puțin aberante, deși eliberatoare.
Ideea care răzbate este că, într-o familie, nimeni nu este cu adevărat normal odată ce ajungi să îl cunoști. Fiecare membru are ticurile și curiozitățile sale, mai mult sau mai puțin agasante, cu care trebuie să învățăm să conviețuim – câtă vreme sunt inofensive – dacă vrem să funcționăm într-un grup. Nimic nu este prea absurd și tot acest absurd devine la un moment dat molipsitor.
Atmosfera de benzi desenate, în care nimic nu e tratat cu seriozitate, nici moartea, nici boala, cu decoruri și costume în culori vii, susține acest univers fantastic, în care realul și imaginarul coexistă la modul cel mai firesc.
Scenografia semnată de Sofia Iorga accentuează această estetică vibrantă, cu detalii atent alese, cum ar fi șosetele verzi dungate ale lui Harry sau cămășile cu imprimeuri de benzi desenate ale ginerelui Roger (un excelent Mircea Alexandru Băluță). Totul este gândit să întărească universul neobișnuit și ludic în care familia își trăiește peripețiile bizare. De asemenea, efectele sonore și luminile, semnate de Robert Sîrghe și Traian Marin, contribuie la atmosfera stranie, prin accente comice și tonuri specifice filmelor horror din copilărie.
Interpretarea actorilor rămâne în ton cu ideea spectacolului – fiecare personaj este conturat ca o caricatură a unui membru de familie tipic. Mircea Alexandru Băluță și Ioana Niculae, în rolurile lui Roger și Sara, fiica și ginerele care locuiesc împreună cu părinții și bunica se pliază pe absurdul situațiilor cu exagerări intenționate, menite să puncteze absurditatea cotidianului și micimea preocupărilor de zi cu zi. Raluca Botez, în rolul de compoziție a bunicii, reușește să depășească contururile caricaturii și să aducă profunzime prin jocul ei nuanțat, plin de umor subtil și spirit ludic.
Chiar dacă spectacolul are un ritm alert și nu plictisește, la final rămâi cu impresia că povestea nu duce nicăieri. „Apropo, o să mor” este un divertisment simpatic ce oferă o seară plăcută la teatru oricărui public, indiferent de IQ sau cultură generală. Farmecul său rezidă mai mult în formă decât în conținut – o joacă de-a viața și moartea, fără concluzii profunde intr-un spațiu intim în care te simți ca martorul absurdităților din propria sufragerie de acasă.
Cronici de Alexandra Ares
