Inchiziţia criticii
Să nu fim mai catolici decât Papa şi nici mai ortodocşi decât Trinitas!
Sunt o mulţime de forme prin care criticii de profesie, comentatorii şi în ultimă instanţă spectatorii se referă la un spectacol sau la o anumită piesă în termeni critici laudativi, binevoitori, distrugători, analitic, sintetic, superficial, profund etc. Cu şi fără fairplay asistăm la meciul de box între critic şi regizor, lupte date pe diferite teme, execuţii cu decapitări, lovituri sub centură sau directe la figură, toate astea în numele perfecţiunii ce ar trebui să o îndeplinească fiecare spectacol, fiecare interpret, fiecare actor şi contributor, fiecare autor etc. Dreptul criticului este de a critica, abuzul criticului este de a spulbera şi al spectatorului de a comenta. Câte stele, atâtea păreri! Critica devine la un moment dat chiar un spectacol în sine.
Recent, am auzit un comentariu că piesa X e o piesă cu homosexuali, că regizorul bate câmpii, că autorul piesei respective de notorietate a fost călcat în picioare, că textul a luat-o razna, că nimic nu e bine, că valsul e prost executat, că marii dansatori nu mai ştiu nici tango, că se împiedică pur şi simplu, că marea premieră este o uriaşă cădere. Critica dezvăluie sufletul cronicarului aşa cum spectacolul dezvăluie talentul regizorului şi, bineînţeles, al actorilor.
Citeam recent cronicile teatrale ale lui Camil Petrescu şi mi s-au părut destul de tehnice, dar oricum foarte politicoase. Mă încântă cronicile lui Lovinescu care sunt literatură, debordând de eleganţă şi rafinament. În general, nu citesc cronicile altor critici până când nu termin de scris propria cronică, care este elaborată din postura unui spectator cât de cât avizat, a unui autor controversat, dar cât de cât jucat, care simte spectacolul cu bucuria unui copil şi nu devine un adult obraznic, fioros ca Domnişoara Cucu în spaţiul teatral. Îmi plac parantezele, divagaţiile, plusul de imaginaţie şi îndrăzneala de care dau dovadă realizatorii, chiar derapajul, tapajul, dar mai ales curajul, efectul scenic, cum reacţionează publicul. Mă bucur ca un copil la fiecare poantă, gag. Nu cer emoţii acolo unde nu pot fi furnizate. Nu mă transform în profesorul universitar al nimănui. Sunt un elev silitor al propriilor mele experienţe în zona teatrului. Practic generozitatea pe care o merită arta şi artiştii. Cu două decenii în urmă, am avut privilegiul de a-l cunoaşte şi de a fi într-o relaţie cordială cu ambasadorul Statelor Unite venit la Bucureşti ca să urgenteze intrarea României în NATO, ceea ce a şi reuşit; la un concert la Ateneu ne-a prezentat-o pe partenera sa care era un onorabil profesor universitar la Sorbona în domeniul istoric, fără nicio crispare. Oamenii sunt făcuţi aşa cum sunt făcuţi de Dumnezeu. Nu comentăm. În spectacol, Dumnezeu este evident regizorul şi trebuie respectat, chiar dacă el a avut o zi mai slabă sau poate noi am avut o zi mai proastă.
Iubesc bucuria teatrului şi tot ce este legat de el!
Un Cehov hibrid, dar nu insipid din era Facebook, pe scena „Ion Caramitru”
Anton Pavlovici Cehov este unul dintre cei mai jucaţi dramaturgi în România. Coana Joiţica a noastră este în umbră faţă de Arkadina. Recenta premieră a Teatrului Naţional, în regia răzvrătită faţă de original a lui Eugen Jebeleanu, obţine aplauze. Mai mult este sau nu este Cehov? Ni se propune o formulă hibridă, dar nu insipidă, aşa cum D-ale Carnavalului montat de Dabija tot la TNB iese din tipic, dar nu şi din Caragiale. Formula nouă a spectacolului Pescăruşul, pus în scenă de un funambulesc regizor în vârstă de 33 ani, care nu mai locuieşte în mahalaua Orientului, aduce viziunea globalistă, dadaistă a Occidentului. Cum îl judecăm? Fiecare cum pofteşte!
Discursurile unor personalităţi necunoscute în cartierul nostru cultural, afişate pe ecran, forţează, ieşind din Cehov, lumea viitorului. Tot felul de încăierări trupeşti prezentate cu voluptate filmică dau imaginea unei lumi dezinhibate. Vedem proiecţii în paralel cu subiectul. O muzică filmică de epocă ultramodernă, absurdă, cam în nota Eurovision-ului din luna mai, unde şi imposibilul devine posibil dacă se doreşte, însoţeşte acţiunea. Niciun aer rusesc, cehovian, din acel inefabil spirit. Epicul fragmentat, pulverizat, cinematografiat se reconstruieşte după alte planuri regizorale cu scene savuroase, sexoase, postcehoviene. Împins de iureşul furiei revoluţionare estetice, regizorul recreează continuu universul unei Rusii din epoca nucleară. Greşeşte? Nu ştiu. El construieşte peste Cehov, aducând în scenă repetiţiile din cabinele actorilor unde sexul e profesional, deconectant. Lumi paralele. Acest spirit extensiv, total nonconformist, provocator şi anticehovian pe formă, dar pe fondul ideilor vehiculate, creează în ultimă instanţă sentimentul unui Pescăruş hibrid, insolit, trăsnit, unde teatralitatea şi imaginaţia îşi creează o lume proprie. În poligonul de tir privat sunt împuşcate toate banalităţile. Celebra scenă a trăsurii care aşteaptă să facă un transport la gară se mariază bine cu paralelismul cinematografic. E o disciplină nemţească şi o abordare franţuzească a acestui haos organizat pe principii de formulă nouă.
Vedeta spectacolului e Irina Movilă, care realizează cu autoritate şi expresivitate un rol dificil de două ori, o dată fiind în slujba lui Cehov şi a doua oară fiind marioneta regizorului. Senzuală, frumoasă, pătimaşă, precisă în toate mişcările, actriţa posedă un farmec răvăşitor în toate ipostazele aristocratei de care se îndrăgostise în realitate autorul piesei. Alexandru Potocean este un Trigorin supersexy, total dezinhibat în momentul îmbrăcării costumului lui Adam, care nu este o noutate nici pentru teatru şi nici pentru cum se procedează în realitate. Cum să refuze el o provocare? Ce va face însă în suita de spectacole? Expoziţia anatomică nu serveşte actorului foarte precis în toate apariţiile indisciplinate din punct de vedere regizoral. Richard Bovnoczki este inconfundabil în rolul Şamraev, locotenentul în retragere şi administratorul firmei. Konstantin Gavrilovici Treplev, cândva interpretat de Ion Caramitru, este acoperit de Niko Becker în ipostaza unui turist german poposit pe meleagurile Rusiei ţariste, putiniste în viziunea actuală. În rolul tânărului şi năbădăiosului Sorin, fratele zbanghiu al Arkadinei, joacă Istvan Teglas, un tânăr actor de teatru şi film importat de la gala Gopo, cu entuziasm poetic, sintetic şi erotic, fiind expresiv în secvenţele puse la dispoziţie de piesă şi de scenariu şi posedând calităţi fizice şi interpretative în ambele ipostaze. Feminismul e acoperit cu senzualitatea recomandată minorilor de 16 ani şi nostalgic seniorilor de către actriţele: Florentina Ţilea (Polina Andreevna, soţia administratorului), Ada Galeş (Maşa, fiica Polinei) şi Eva Cosac (probabil la reprezentaţia din 15 mai ‒ Nina), care contribuie cu atractivitate şi dedicaţie scenică la spargerea monopolului vizionar asupra Pescăruşului.
Scena imensă şi tavanul cosmic reduc statura personajelor care se pierd la un moment dat la nivelul unor furnicuţe harnice şi talentate, care fac un travaliu enorm. Decorul (Velica Panduru) eclectic, impozant, de film şi de teatru, traduce poruncile regizorale în cadrul viziunii, unde costumele personajelor sunt croite franţuzeşte şi ruseşte, provenind dintr-o sesiune de shopping, dar şi din garderoba cehoviană. La fel şi muzica (Rèmi Billardon) prezentă filmic în piesa de teatru.
Iniţiativa Teatrului Naţional „I. L. Caragiale” de a disloca pietrele funerare şi de a deschide porţile tinerilor şi talentaţilor regizori nu trebuie stopată, ci continuată.
Dinu GRIGORESCU
(Foto: tnb.ro)
