Parastasul dramaturgiei româneşti şi calvarul feroviar

0
43

Dispariţia dramaturgului Mircea M. Ionescu, la vârsta octogenară, s-a înscris, desigur, în fluxul dispariţiilor care au intrat în şablonul ceremoniilor, mai mult sau mai puţin expresive, pentru mediul social al dramaturgilor şi al oamenilor de teatru.

Mircea M. Ionescu a lăsat o operă importantă, care sperăm să fie valorificată de generaţia actuală, parcă mai egoistă decât generaţia noastră şi mai infatuată, dar şi de cele care vor urma.

Dramaturgia este o luptă interioară între autor şi teatre şi chiar un măcel, în multe situaţii, când cineva din înaltul literaturii emite sentinţe criminale pentru a distruge un personaj. Aşa a păţit şi Caragiale, dar publicul larg nu ştie. El este orientat după publicitate, iar publicitatea este mizerabilă, orientată spre felia de salam şi spre aşa-zisele false reduceri ale producătorilor însetaţi de avere sau nevoiţi să supravieţuiască.

Regula este că, pentru membrii Uniunii Scriitorilor, cioclul de serviciu al anunţurilor îşi face datoria şi cu asta basta. Tirajele revistelor culturale sunt minimaliste, iar ecoul naşterii sau morţii unui dramaturg este tot mai redus. Odată cu un scriitor, dramaturg sau nu, moare o lume, şi cu asta basta.

Mircea M. Ionescu, celebru cronicar sportiv, care a emigrat clandestin în Occident, a fost la un pas să fie omorât în faimoasele lagăre italiene şi l-au salvat fanii fotbalului, colegi de suferinţă, întrucât Securitatea avea braţe lungi în toate direcţiile. Biografia lui este plină de neprevăzut şi include şi modul său de acomodare la New York, în calitate de taximetrist de noapte, în special, meserie care, rapid, se dovedeşte plină de riscuri într-un oraş cu criminalitate foarte ridicată.

La un moment dat, Alexander Hausvater, regizorul venit şi el din Occidentul civilizat, a avut intenţia să-i monteze o piesă, dar proiectul nu s-a materializat.

La reîntoarcerea în ţară, am avut ocazia să-i dau o mână de ajutor într-un moment foarte delicat şi, de atunci, s-a construit o prietenie temeinică, fapt ce m-a determinat să nu trec peste parastasele familiei, care merită o reverenţă pentru modul în care a înţeles să respecte memoria omului şi a dramaturgului M.M.I.

În calitate de director, timp de cinci ani, la minimalizatul Teatru din Giurgiu, Mircea M. Ionescu a montat 45 de texte ale dramaturgilor români, o performanţă neegalată, dar minimalizată de toate teatrele metropolitane, din aroganţa lor teribilă, bine cunoscută.

Filiala de Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor, condusă de veterana Lucia Verona, a participat minimalist la al doilea parastas, cel de trei luni, organizat de familie la Hanu’ Berarilor. Foarte puţini colegi s-au deranjat pentru fostul nostru coleg.

Comemorându-l pe Mircea M. Ionescu la Hanu’ Berarilor (Foto: arhiva D.G.)

Sigur, au existat motive obiective. Unui coleg i s-a stricat centrala termică şi n-a putut veni din provincie; un regizor important şi-a planificat vizita medicală exact când trebuia să dea curs invitaţiei, deşi prezenţa nu era obligatorie. Alţii au avut alte motive. Dar, până la urmă, ne-am adunat în jurul unei mese câţiva dramaturgi, Constantin Venerus Popa, Ion Bogdan Martin, Ştefan Dumitrescu, şi un regizor, Mihai Lungeanu, dar şi criticul Gelu Negrea, care a fost editor de carte la Editura Academiei.

Pentru Mircea M. Ionescu a venit de la Bacău şi Gheorghe Geo Popa, fost secretar de stat al unui Minister al Culturii devenit un poligon de experienţe ministeriale, demn de a deveni subiectul unei comedii. Dar cine o joacă? Ministerul? Nici vorbă de aşa ceva!

Nu există nevoie de satiră decât la nivelul inferior, în care s-au specializat televiziunile ce promovează vulgaritatea satirică, şi nu calitatea intelectuală.

M-am amăgit că a dispărut cenzura, dar o simt ca pe un monstru bine machiat şi rafinat, care stă la pândă, ca nu cumva cineva de sus să fie atacat de cineva de jos.

Nemailocuind în Bucureştiul unde nu mai am loc de parcare nici în faţa casei, am fost amendat de două ori în aceeaşi zi de o poliţie vânătorească de mici greşeli şi generoasă în amenzi suprarealiste. În plus, lipsa apei calde a devenit un sadism municipal, acoperit de multe justificări, în parte realiste, dar insuportabile, deoarece acceptarea acestei logici înseamnă că trebuie să suportăm cel puţin încă 20 de ani această manieră edilitară în capitala ţării, exceptând zonele privilegiate.

Locuiesc la domiciliul mamei mele. Când spui Sinaia, imediat gândul invidioşilor se duce la lux, dar casa se află în pădure, la trei kilometri de Perla Carpaţilor, în bârlogul urşilor, unde intrarea în pădure este imposibilă, iar prezenţa ursului în curte este posibilă şi ziua, nu doar noaptea.

Şi un drum până la Penny înseamnă plata unui taxi, care solicită un preţ echivalent cu cel al unui bilet de tren de la Bucureşti la Sinaia, unde parcarea este mai scumpă decât oriunde.

Plecat cu maşina spre gară, luasem bilete de tren dus-întors la CFR, întrucât şi Caragiale mergea cu CFR, nu cu privatul. Îi plăcea să stea în ultimul vagon şi să vadă cum se depărtează peisajul.

Ambele trenuri, şi cel de dus, şi cel de întors, asigurau ajungerea la destinaţie într-o oră şi jumătate pe traseu.

În drum spre gară, am avut o pană de cauciuc şi am abandonat maşina, după care am început să mă grăbesc spre gară, ca să nu pierd biletul şi trenul. Deodată, am simţit junghiuri în inimă, lipsă de oxigen, semne de angină pectorală, pe care le-am simţit şi la deplasarea cu dramaturgii la Bruxelles, unde am trăit calvarul unui drum prin aeroport care nu se mai termina.

La un moment dat, m-am trezit într-un şanţ plin cu apă, din care n-am mai putut ieşi. Coloana mea vertebrală, operată de hernie de disc, nu-mi permitea să mă ridic în picioare. Pe lângă mine treceau tiruri unul după altul. Cu un supraefort omenesc, m-am ridicat şi m-am urcat în tren în ultima clipă, ud leoarcă, dar am avut timp să mă usuc, pentru că, la Periş, trenul expres a stat pe loc aproape o oră.

În sfârşit, am ajuns acasă, unde prima grijă a fost să fac un duş. Dar lipsa apei calde m-a lovit ca o palmă dată de un critic literar care vrea să te distrugă. M-am spălat cu apă rece şi, în cele din urmă, un vecin m-a însoţit până la Hanu’ Berarilor.

Un local unde m-am simţit ca în Grinzing, la Viena, în trecut. Patronul a preluat modelul acestui restaurant popular, supraaglomerat, dar şi foarte pitoresc, cu un serviciu perfect şi produse delicioase.

Părintele de la biserica din Piaţa Amzei a ţinut o scurtă slujbă, greu de auzit din cauza vacarmului restaurantului. S-au format mese, iar discuţiile despre Mircea, despre teatru şi despre noi înşine au continuat. Nu ne văzuserăm de multă vreme, iar parastasul a devenit, practic, o comuniune spirituală şi sufletească a participanţilor.

La întoarcere, doi tineri avocaţi, văzând că primisem cadou, spre lectură, volume de aproximativ cinci kilograme, m-au condus cu maşina până acasă.

Apoi, m-am pregătit de plecare, iar alt vecin m-a preluat cu maşina şi m-a dus la Gara de Nord, de unde aveam de mers, până la bârlogul urşilor, o oră şi 35 de minute.

Dar a început calvarul feroviar.

Peronul provincialist şi balcanic al Gării de Nord era plin ochi de călători în aşteptare, o masă compactă de oameni care nu te lăsa să faci niciun pas înainte. Grupul acesta fixa tabloul care anunţa plecarea trenurilor şi peronul unde trebuia să intre garnitura.

Am stat aproape 20 de minute în aşteptare, cu gâtul întors ca o lebădă neagră, urmărind afişajul. Era un chin să stai şi să aştepţi afişarea peronului.

În acest timp, am avut privilegiul de a mă uita în stânga şi în dreapta, la pasageri, la oameni, şi am observat multe fete masculinizate, înalte, fiice ale unor bărbaţi puternici, o altă generaţie gabaritică, cu puţină feminitate şi lipsită de tandreţe. Toţi, cu telefoanele în mână, sclavii acestei singurătăţi telefonice.

Întâi s-a afişat întârzierea de 15 minute, apoi cea de 30 de minute şi, în sfârşit, perspectiva a 40 de minute de stat în picioare, căci n-aveai unde să stai decât pe un gard metalic, de dimensiuni reduse.

A apărut şi trenul internaţional spre Budapesta, cu o gară Keleti mult mai civilizată şi de o curăţenie exemplară, unde nu găseşti nici măcar un chiştoc de ţigară pe jos.

A început goana spre vagonul 475, care era imediat după locomotivă, şi apoi înghesuiala din vagon. Trecuse mai bine de o oră de aşteptare, după care trenul s-a pus în mişcare.

Am început să citesc şi să răsfoiesc cărţile şi am pierdut noţiunea timpului. Trenul mergea şi se oprea, iar mergea şi iar se oprea. Absorbit de carte, n-am realizat scurgerea timpului şi am avut impresia că am ajuns la Câmpina. Dar o domnişoară din Câmpina mi-a spus că ne aflăm la… Chitila.

Am avut un şoc. Nu mi-a venit să cred. Domnişoara mi-a arătat pe telefonul mobil că ne aflăm în Chitila. Trecuseră patru ore!

Vagonul era mut. Oameni dresaţi să tacă. Nicio întrebare, niciun protest, nicio curiozitate. Mergeau ca oile la tăiere. Şi atunci am văzut o Românie mută, care acceptă orice i se dă. Dar nici personalul trenului n-a dat vreo explicaţie.

Am crezut că visez, că am un coşmar.

Teatrul absurdului, pe care eu îl practic cu predilecţie, era total depăşit. Ne aflam în teatrul coşmarului, care a durat şase ore, până în gara Sinaia, unde ploua şi nu se găsea niciun taxi.

Iar băieţii care îmi reparaseră maşina, în loc să mi-o lase la gară, o duseseră în pădure, ca să-mi complice existenţa, şi m-au taxat cu suma de 100 de dolari pentru schimbarea unei roţi.

La coborârea din tren am aflat şi cauza întârzierii şi a coşmarului feroviar, care s-ar fi datorat, probabil, furtului mizerabil al unor componente electrice, combinat cu nesincronizarea salariaţilor ceferişti implicaţi în asemenea reparaţii.

Am ajuns aproape de miezul nopţii în bârlogul scrisului meu, cu sentimentul că scriem de pomană, doar pentru plăcerea noastră personală. Scriem pe banii noştri, că nimeni nu mai citeşte cărţi.

Dar acesta este un alt coşmar.

Dinu GRIGORESCU

(Foto generată cu AI)

Dinu Grigorescu
Dinu Grigorescu (n. 4 iunie 1938, Ploieşti, România) este dramaturg, poet, prozator, jurnalist, critic teatral, editor şi specialist în administraţia publică, fiind unul dintre cei mai prolifici dramaturgi români din generaţia optzecistă. A publicat 52 de cărţi de teatru, poezie şi proză, 65 de comedii (dintre care i s-au jucat doar 20 ca spectacole scenice, radiofonice, TV şi lecturi) şi 5 volume de critică teatrală. Deţine numeroase premii literare, inclusiv pe cel al Uniunii Scriitorilor pentru cartea de dramaturgie publicată de Editura Academiei în 2021.