Pe vremuri, Oscarurile erau urmărite de întreaga lume, anul acesta au trecut fără să-şi aducă aminte aproape nimeni. În 2 martie 2025, Dolby Theatre a găzduit a 97-a ediţie a Premiilor Oscar, cu Conan O’Brien la cârmă, un comic mai degrabă şters, activ de ani buni, deşi are fani puţini. Patru ore de ceremonie, transmise prin streaming pe Hulu şi ABC, cu incendii bântuind Los Angeles-ul în fundal – un decor perfect pentru o noapte care a părut să celebreze filme care nu au atins coarda sensibilă a unui număr mare de spectatori.
La ediţia din 2025, Hollywood-ul a renunţat la comentariile de activism politic ca în anii trecuţi, dar a continuat să împingă filme obscure, cu diverse mesaje woke, musicalul transgender, filmul de 3 ore şi jumătate despre arhitectura brutalistă (care te forţa să stai acasă), un remake al filmului Vrăjitorul din Oz din 1939 transformat într-un manifest despre prejudecăţi rasiale.
Anora, un film independent cu buget de doar 6 milioane de dolari, a plecat acasă cu sacul plin – Cel mai bun film, regie şi scenariu pentru Sean Baker, plus premiul pentru Mikey Madison ca actriţă principală. E povestea unei stripteuze din Brooklyn care se mărită cu fiul unui oligarh rus, doar ca să descopere că banii vin cu o haită de bodyguarzi şi avocaţi care vor să-i anuleze nunta. Dar ca să ajungi la temă, ai de urrmărit 40 de minute de pornografie degradantă (introdusă şi în Babygirl-ul de anul acesta al lui Nicole Kidman). Premiul e un triumf pentru mişcarea indie (autofinanţată), dar a făcut doar 15 milioane de dolari la box-office, într-o ţară unde francizele fac miliarde.
The Brutalist i-a adus lui Adrien Brody un trofeu pentru rolul unui arhitect evreu fugit din Europa postbelică, care introduce brutalismul, unul din cele mai urâte stiluri arhitecturale din lume (recent interzis de Trump, pentru clădirile federale). E o odisee despre obsesie şi compromis, filmată cu o estetică care te loveşte ca o cărămidă – ultimul tip de film de văzut într-un multiplex. Trei premii, inclusiv cinematografie şi coloană sonoră, dar audienţa de masă? Cei tineri încă scroll-ează pe TikTok, iar cei maturi se uită la Turner Classic.
Emilia Pérez de pe Netflix, cu Zoe Saldaña în rol secundar, e un musical-transsexual despre un baron al drogurilor care devine femeie, o premisă atât de trăsnită, încât parcă e scrisă de un AI beat. Identitate, răscumpărare, numere de dans cu carteluri – sună ca un experiment care ori te hipnotizează, ori te trimite la somn. Premiul Academiei spune prima variantă, dar cifrele streaming-ului probabil nu vor sparge serverele.
A Real Pain l-a propulsat pe Kieran Culkin în lumina reflectoarelor cu un rol secundar – doi veri pe drumuri în Polonia să-şi jelească bunica, dar mai mult să se certe între ei. E genul de film care te face să râzi şi să-ţi cauți un psiholog, dar să fim realişti: publicul larg n-a stat la coadă pentru el.
Flow, un film animat leton fără dialog despre un pisoi care navighează un potop cu o gaşcă de animale, a luat premiul pentru cel mai bun film de animaţie. E o metaforă mută despre supravieţuire şi haos ecologic, fix ce nu-ţi vine să pui pe ecran la o seară de pizza cu copiii. Totuşi, e primul trofeu Oscar pentru Letonia, ceea ce face Academia să pară un antropolog care descoperă triburi uitate.
No Other Land, un documentar despre satele palestiniene rase de buldozere israeliene, a câştigat la categoria sa. Realizat de un cvartet de regizori – doi palestinieni, doi evrei –, e un pumn în faţă dat conflictului, dar nu te aştepta să-l vezi în trending pe X. E genul de film care strigă adevăruri pe care sala de la Oscaruri le aplaudă, dar publicul le uită până la următorul blockbuster.
Oscarul pentru cel mai bun lungmetraj internaţional în 2025 a fost câştigat de filmul brazilian I’m Still Here, regizat de Walter Salles, despre lupta unei femei de a afla adevărul despre soţul ei dispărut în timpul regimului militar din Brazilia anului 1971. Celelalte filme nominalizate au fost: Emilia Pérez (Franţa), Flow (Letonia), The Girl with the Needle (Danemarca) şi The Seed of the Sacred Fig (Germania). I’m Still Here marchează o victorie importantă pentru cinematografia braziliană, fiind primul film din ţară care câştigă premiul după Black Orpheus în 1959.
Filmele de anul ăsta sunt ca o oglindă crăpată a lumii: clasă socială în Anora, obsesie şi exil în The Brutalist, identitate fracturată în Emilia Pérez, legături de sânge fragile în A Real Pain, supravieţuire mută în Flow şi nedreptate brută în No Other Land. Sunt poveşti despre oameni care se zbat să existe, să se definească sau să reziste, dar au un numitor comun: nu vând popcorn.
E ca şi cum Academia a decis să premieze ce e profund woke, dar publicul zice „nu, mulţumesc”. Box-office-ul din 2025 arată o industrie care încă se agaţă de francize ca să supravieţuiască: Dune: Part Two a luat premiile pentru efecte vizuale şi sunet, dar restul premiilor s-au dus la filme care abia dacă au trecut de lansări limitate. Streaming-ul, cu Netflix în frunte, încearcă să umple golul, dar Emilia Pérez nu e tocmai Stranger Things.
Flow din Letonia sau No Other Land cu echipa sa mixtă sunt ca nişte intruşi care fură scena de sub nasul blockbusterelor. Dar asta ridică o întrebare: cine mai dă doi bani pe Oscaruri? Audienţa TV scade în continuare, interesul publicului se mută pe platforme unde conţinutul e scurt şi la obiect, iar filmele premiate devin trofee pentru elite – intelectuali, critici, hipsteri cu abonament la festivaluri.
Tendinţa e clară: filmele independente şi internaţionale câştigă teren. Dar, pe măsură ce Oscarul seamănă din ce în ce mai mult cu Cannes, foştii iubitori ai Hollywood-ului îl consideră din ce în ce mai nerelevant, iar noii cinefili au crescut în mediul online.
În SUA, audienţa TV a scăzut de la 43,7 milioane în 2014 la 18,1 milioane în 2025 live (după politica lui Obama şi Biden de a face Oscarurile woke, cu cote narative şi de diversitate), iar internaţional, e similar, cu publicul fragmentându-se pe streaming şi descurajat de un deceniu de corectitudine politică, care au stricat brandul. În România, audienţa totală TV a fost de doar 100.000, dar cea digitală este în creştere, cu tinerii (18-34 ani) reprezentând 70% din consumul online. E o eră nouă, unde Oscarurile devin mai mult un generator de meme decât un eveniment TV must-see, adaptându-se cu streaming pe Hulu, dar luptând să ţină pasul.
Oscarurile din 2025 au fost deci un strigăt al artei într-o lume care preferă zgomotul. Anora e o perlă murdară, The Brutalist, un monolit al ambiţiei, Flow, un haiku animat, iar No Other Land, o rană deschisă. Dar în timp ce Academia le ridică în slăvi, publicul ridică din umeri.
Revista RINOCERUL
