Pe vremuri, Oscarurile erau urmărite de întreaga lume, anul acesta au trecut fără să-și aducă aminte aproape nimeni. Pe 2 martie 2025, Dolby Theatre a găzduit a 97-a ediție a premiilor Oscar, cu Conan O’Brien la cârmă, un comic mai degrabă șters, activ de ani de zile deși are fani puțini. Patru ore de ceremonie, streamate pe Hulu și ABC, cu incendii bântuind Los Angeles-ul în fundal – un decor perfect pentru o noapte care a părut să celebreze filme care nu au atins coarda sensibilă a unui număr mare de spectatori.
La ediția din 2025 Hollywood-ul a renunțat la comentariile de activism politic ca în anii trecuți, dar a continuat să împingă filme obscure, cu diverse mesaje woke, musicalul transgender, filmul de 3 ore și jumătate despre arhitectura brutalistă (care te forța să stai acasă), un remake al filmului Vrăjitorul din Oz din 1939 transformat într-un manifest despre prejudecăți rasiale.
„Anora,” un film independent cu buget de doar 6 milioane de dolari, a plecat acasă cu sacul plin – Cel mai bun film, regie și scenariu pentru Sean Baker, plus premiul pentru Mikey Madison ca actriță principală. E povestea unei stripteuze din Brooklyn care se mărită cu fiul unui oligarh rus, doar ca să descopere că banii vin cu o haită de bodyguarzi și avocați care vor să-i anuleze nunta. Dar ca să ajungi la temă, ai de urrmărit 40 de minute de pornografie degradantă (introdusă și în Babygirl-ul de anul acesta al lui Nicole Kidman). Premiul e un triumf pentru mișcarea indie (autofinanțată), dar a făcut doar 15 milioane de dolari la box office-ul, intr-o țară unde francizele fac miliarde.
„The Brutalist” i-a adus lui Adrien Brody un trofeu pentru rolul unui arhitect evreu fugit din Europa postbelică, care întroduce brutalismul, unul din cele mai urâte stiluri arhitecturale din lume (recent interzis de Trump, pentru clădirile federale.) E o odisee despre obsesie și compromis, filmată cu o estetică care te lovește ca o cărămidă – ultimul tip de film de văzut într-un multiplex. Trei premii, inclusiv cinematografie și coloană sonoră, dar audiența de masă? Cei tineri încă scrollează TikTok, iar cei maturi se uită la Turner Classic.
„Emilia Pérez” de pe Netflix, cu Zoe Saldaña în rol secundar, e un musical-transsexual despre un baron al drogurilor care devine femeie – o premisă atât de trăsnită încât parcă e scrisă de un AI beat. Identitate, răscumpărare, numere de dans cu carteluri – sună ca un experiment care ori te hipnotizează, ori te trimite la somn. Premiul Academiei spune prima variantă, dar cifrele streamingului probabil nu vor sparge serverele.
„A Real Pain” l-a propulsat pe Kieran Culkin în lumina reflectoarelor cu un rol secundar – doi veri pe drumuri în Polonia să-și jelească bunica, dar mai mult să se certe între ei. E genul de film care te face să râzi și să-ți cauți un psiholog, dar să fim realiști: publicul larg n-a stat la coadă pentru el.
„Flow”, un animat leton fără dialog despre un pisoi care navighează un potop cu o gașcă de animale, a luat Cel mai bun film de animație. E o metaforă mută despre supraviețuire și haos ecologic – fix ce nu-ți vine să pui pe ecran la o seară de pizza cu copiii. Totuși, e primul trofeu Oscar pentru Letonia, ceea ce face Academia să pară un antropolog care descoperă triburi uitate.
„No Other Land”, un documentar despre satele palestiniene rase de buldozere israeliene, a câștigat la categoria sa. Realizat de un cvartet de regizori – doi palestinieni, doi evrei – e un pumn în față dat conflictului, dar nu te aștepta să-l vezi în trending pe X. E genul de film care strigă adevăruri pe care sala Oscar le aplaudă, dar publicul le uită până la următorul blockbuster.
Oscarul pentru cel mai bun lungmetraj internațional în 2025 a fost câștigat de filmul brazilian I’m Still Here, regizat de Walter Salles, despre lupta unei femei de a afla adevărul despre soțul ei dispărut în timpul regimului militar din Brazilia anului 1971. Celelalte filme nominalizate au fost Emilia Pérez (Franța), Flow (Letonia), The Girl with the Needle (Danemarca) și The Seed of the Sacred Fig (Germania). I’m Still Here marchează o victorie importantă pentru cinematografia braziliană, fiind primul film din țară care câștigă premiul după Black Orpheus în 1959.
Filmele de anul ăsta sunt ca o oglindă crăpată a lumii – clasă socială în „Anora”, obsesie și exil în „The Brutalist”, identitate fracturată în „Emilia Pérez”, legături de sânge fragile în „A Real Pain”, supraviețuire mută în „Flow” și nedreptate brută în „No Other Land”. Sunt povești despre oameni care se zbat să existe, să se definească sau să reziste, dar au un numitor comun: nu vând popcorn.
E ca și cum Academia a decis să premieze ce e profund woke, dar publicul zice „nu, mulțumesc”. Box office-ul din 2025 arată o industrie care încă se agață de francize ca să supraviețuiască – „Dune: Part Two” a luat efecte vizuale și sunet, dar restul premiilor s-au dus la filme care abia dacă au trecut de lansări limitate. Streamingul, cu Netflix în frunte, încearcă să umple golul, dar „Emilia Pérez” nu e tocmai „Stranger Things”.
„Flow” din Letonia sau „No Other Land” cu echipa sa mixtă sunt ca niște intruși care fură scena de sub nasul blockbusterelor. Dar asta ridică o întrebare: cine mai dă doi bani pe Oscaruri? Audiența TV scade în continuare, interesul publicului se mută pe platforme unde conținutul e scurt și la obiect, iar filmele premiate devin trofee pentru elite – intelectuali, critici, hipsteri cu abonament la festivaluri.
Tendința e clară: filmele independente și internaționale câștigă teren. Dar, pe măsură ce Oscarul seamănă din ce în ce mai mult cu Cannes, foștii iubitorii Hollywoodului îl consideră din ce în ce mai nerelevant, iar noii cinefili au crescut în mediul online.
În SUA, audiența TV a scăzut de la 43,7 milioane în 2014 la 18,1 milioane în 2025 live (după politica lui Obama și Biden de a face Oscarurile woke, cu cote narrative și de diversitate) iar internațional, e similar, cu publicul fragmentându-se pe streaming și descurajat de un deceniu de corectitudine politică care au stricat brandul. În România, audiența totală TV a fost de doar 100.000, dar cea digitală este în creștere, cu tinerii (18-34 ani) reprezentând 70% din consumul online. E o eră nouă, unde Oscarurile devin mai mult un generator de meme decât un eveniment TV must-see, adaptându-se cu streaming pe Hulu, dar luptând să țină pasul.
Oscarurile din 2025 au fost deci un strigăt al artei într-o lume care preferă zgomotul. „Anora” e o perlă murdară, „The Brutalist” un monolit al ambiției, „Flow” un haiku animat, iar „No Other Land” o rană deschisă. Dar în timp ce Academia le ridică în slăvi, publicul ridică din umeri.
Revista Rinocerul
