Ultima premieră națională a companiei teatrale Unfortunate Thespians, semnată de Mike Săvuică, la Teatrul Infinit, propune o întoarcere provocatoare spre rădăcinile teatrului european, cu un text medieval adus ingenios în prezentul populat de tineri corporatiști care bântuie cluburile noaptea, avizi de bani, sex și alcool. Este și primul morality play din România.
Morality play-urile își au originile în Anglia secolelor XIV-XVI, într-o perioadă în care teatrul, captat de biserică în evul mediu, începea să se elibereze de funcția liturgică și să devină un instrument de modelare morală, un fel de propagandă pentru o lume mai bună. Personajele nu mai erau doar figuri biblice, ci abstracțiuni ale virtuților și viciilor umane. Everyman, sursa de inspirație a spectacolului Omule, un text anonim publicat în jurul anului 1500, își propunea să instruiască publicul despre inevitabilitatea morții și importanța faptelor bune. Ce rămâne din această miză astăzi? În versiunea lui Mike Săvuică, morala medievală se rescrie printr-un filtru postmodern, unde individul se confruntă nu doar cu damnarea spirituală, ci și cu vidul existențial al unei lumi contemporane, hiperconectate în viciu și consumerism.
Performance-ul lui Mike Săvuică mi-a adus aminte și de experimentele lui Joseph Chaikin de la Living Theater, și cele de la Open Theater, ale lui Judith Malina și Julian Beck, pe care i-am cunoscut în anii ’90 la Festivalul BITEF. Și Living Theater și Open Theater au redescoperit puterea teatrului ritualic printr-o estetică a fragmentării și corporalității, iar Omule pare să se înscrie în aceeași linie de explorare. Chaikin a lucrat cu forme simbolice și structuri inspirate de morality plays în spectacole precum The Serpent (1968), unde a transformat mituri arhetipale și imagini biblice în performance experimental. Folosirea corpurilor actorilor ca simboluri vii și ruperea convențiilor narative sunt aspecte cheie în spectacolul Omule de la Teatrul Infinit.
De aceea, în contextul teatral bucureștean, Infinit devine tot mai mult echivalentul lui La MaMa din New York – unul dintre puținele teatre experimentale newyorkeze din anii ’60 care au supraviețuit și care, la fel ca Infinit, este disponibil pentru închiriere, oferind tinerilor artiști spațiul necesar pentru a experimenta și a crea ceva diferit. În zona teatrului experimental american, atât Richard Schechner, cât și Wooster Group, au rescris și ei convențiile morality play-urilor printr-un filtru tehnologic și performativ, punând în discuție sensul moralității într-o lume fragmentată.
În Europa, Peter Brook a creat adaptări alegorice inspirate din structurile medievale, precum La Tragédie de Carmen (1981), o reinterpretare minimalistă influențată de moralitatea medievală. Ariane Mnouchkine, cu Théâtre du Soleil, a folosit teatru ritualic în Le dernier caravanserail (1991) pentru a explora teme existențiale și morale. Totodată, Toneelgroep Amsterdam a abordat teme similare în Medea (2010), recontextualizând structuri clasice pentru a explora dileme morale într-un cadru contemporan. Acești artiști au transformat apoi aceste explorări în mega-spectacole, precum Mahabharata (1985) de Peter Brook, care combină mitologia indiană cu elemente de teatru ritualic și filozofic, sau Les Éphémères (1982) de Mnouchkine, care îmbină teatru, dans și muzică. În România, acest curent de teatru ritualic și mega-producții stilizate a fost ilustrat de Silviu Purcărete. Pe măsură ce spectacolele au crescut în dimensiune, complexitatea lor stilistică a devenit tot mai elaborată și decorativă. Astfel, s-au distanțat de intimitatea primelor morality plays, care erau producții simple, cu buget redus. Acestea se desfășurau adesea în spații mici sau în aer liber, cu decoruri minime și o formă de prezentare directă și accesibilă publicului larg
Performance-ul lui Mike Săvuică își propune, deci, o reîntoarcere la originile simple ale acestui gen de teatru ritualic; începe în hol, cu un singur actor (Tudor Bondoc) care invită publicul să consume cât mai multe shoturi, un consumerism care va fi ulterior deconstruit atît moral cât și scenic.
Esența unui astfel de spectacol stă în energia actorilor. Trupa extrem de tânără, formată în mare parte din absolvenți Hyperion, reușește să susțină tensiunea textului printr-o combinație de vulnerabilitate și forță expresivă. Cântecul, poezia, dansul și interacțiunile cu publicul (la început) completează această dinamică scenică. Ioana Mărăscu și Daria Brojban compun o Moarte și un Dumnezeu care evită clișeul și caricatura, livrând cu ironie ambiguitatea acestor forțe supreme. Șetfan Culdab și Tudor Bondoc dau protagoniștilor forța și fragilitatea și necesară. Foarte emoționant momentul morții părinților, pe poezia Enigmatici și Cuminți, celebra rugă a lui Adrian Păunescu. Tânărul Alin Aronovici (tatăl) e dotat cu voce și talent cert, dar are mult de lucru cu propriul fizic (pe care l-a neglijat). La rîndul lor, Jennifer Dumitrașcu și Selena Hoiss, personificări ale Avuției, adaugă un strat de ironie amară, bine ajustată la contemporan.
Scenografia semnată de Cilem Turkoz creează un spațiu simbolic în care trecutul și prezentul coexistă ritalic. Actorii poartă costume ciorap, care sugerează nuditatea mai degrabă dizgrațioasă decât erotică, fiind văzută ca o dezbrăcare de aparențele înșelătoare. Muzica live (Elena Albu-M., Elena Radu, Alexandra Listrat) devine un element organic al spectacolului, alternând între sacru și profan, între solemnitate și sentiment.
Omule ne întreabă: ce rămâne din om atunci când toate celelalte dispar? În filosofia creștină evocată în Everyman (ca și în cea budistă), tot ce clădim în viață este efemer, ca valurile într-un ocean, și nu rămâne decât efectul de undă al faptelor bune și rele pe care le comitem.
Morality play-ul, în versiunea sa medievală, oferea un drum către mântuire. În secolul XXI, Omule lasă în urmă un sentiment de neliniște, ghidându-ne, parcă de mână, spre esența umană care ne face pe toți egali. Este un performance captivant și original în contextul teatral bucureștean, care ne invită nu doar să-l vedem, ci chiar să-l trăim. Merită.
Cronică de Alexandra Ares
Foto: AA
