Eftimiu ca o operă bufă în viziunea lui Dan Tudor
Scena este un loc în care totul este posibil. Teatrul de Stat Sică Alexandrescu din Brașov condus de Dan Cogălniceanu propune o versiune inedită a comediei Omul care a văzut moartea, rescrisă și reimaginată de regizorul Dan Tudor sub titlul Omul zilei ca o farsă comică, în fapt, o parodie a luptei acerbe pentru putere între trei bărbați.
Pe scurt, Alexandru Filimon (Gabriel Spahiu) salvează de la înec un vagabond sinucigaș (Mădălin Mandin) pe care îl aduce acasă și îl prezintă soției Raluca (Carmen Moruz) și fiicei sale Alice (Ioana Predescu) care e îndrăgostită de George (Ion Gâlmă), fiul primului farmacist al urbei, domnul Leon (Gabriel Costea) și cu care visează să se mărite. Dar, după cum vom afla, există niște condiții. Văzându-se în casa palațială a lui Filimon, mizerabilul vagabond, cu o perucă parcă scoasă din The Lion King, dorește nici mai mult nici mai puțin decât să rămână acolo și să se însoare cu minunata Alice, spre disperarea acesteia. Mai mult, cere să fie complet integrat în familie. După un șantaj de zile mari cu care sinucigașul încearcă să-și facă responsabil salvatorul de întreaga sa viața de aici înainte, vagabondul cedează (în schimbul sumei de 3,000 de lei) și promite că îl va ajuta pe salvatorul său să profite de popularitatea pe care a obținut-o în urma faptei sale eroice și să devină primar. Problema este că și domnul Leon, prezent in toate comitetele urbei, își dorește cu ardoare același post, ceea ce declanșează o satiră electorală.
Un decor fastuos, ca de operă comică (semnat de Roxana și Andrei Răduț) cu o muzică în același stil, personaje îmbrăcate în straie strălucitoare ca a unor nobili din timpul lui Moliere și al lui Goldoni strămută timpul și locul acțiunii piesei lui Victor Eftimiu dintr-o comună românească de la circa 1928 în vremurile unui clasicism aurit în care însă personajele vorbesc și fac fotografii ca în ziua de azi.
Un pariu riscant și mai ales surprinzător cu care spectatorii, veniți să vadă o comedie realistă, după cum reiese din afișul ce prezintă un bărbat fără chip îmbrăcat într-un costum contemporan, au nevoie de puțin timp de ajustare. Buffi sunt personaje exagerate până la caricatură, care fac publicul să râdă în primul rând prin gesturile, expresiile faciale și costumele lor. Dar, iată, și prin mici atrocități literare menite să gâdile publicul de la galerie, acel low-hanging fruit al comicului pe care mulți regizori de comedie nu se sfiesc să îl culeagă de pe toate scenele țării, după cum se zvonește că nici Shakespeare, care scria comedie pentru un public în mare parte compus din analfabeți, nu se sfia. Actualizările versiunii lui Dan Tudor fac ca personajele să se adresează deseori cu “mă, bă și bre”, George, fiul unui farmacist bogat, îmbrăcat ca un arlechino în alb și negru declară, în mijlocul salonului aurit, că dacă tatălui lui nu-l lasă să se însoare cu Alice se va duce în Spania la cules de căpșuni, și multe alte inserții de acest gen. Cu alte cuvintele, regizorul încearcă să obțină râsete și momente comice din toate incongruențele posibile și imposibile, ceea ce nu-l servește întotdeauna. Este un comic de farsă, spumos și explicit, care merge contra curentului mondial actual care a evoluat, mai ales în film, spre comicul implicit, mai modern, al ironiei și înțelesurilor duble.
Miza artistică a spectacolului crește odată cu apariția lui Leon, farmacistul urbei cu manierismele unui personaj din Moliere, formidabil interpretat de Gabriel Costea, și continuă să crească până la final. Meritul dramatic a lui Victor Eftimiu, excelent speculat de regizor, este de a fi creat un antagonist foarte puternic care nu se lasă bătut cu una cu două. Acesta va deveni un al doilea motor dramatic al spectacolului, alături de Vagabondul lui Mădălin Mandin, un actor foarte versatil care interpretează practic două roluri, cel al vagabondului fără scrupule în prima parte și cel al (pretinsului) nepot binevoitor din Fălticeni care încearcă să intervină ca o zână bună în viețile tuturor în partea a doua. Și doamnele, Carmen Moruz (mama) și Ioana Predescu (fiica) sunt foarte bune și ne transmit disperarea comică cauzată de dublul șantaj la care sunt supuse de vagabond și mult doritul socru și cuscru. La fel și tânărul Ion Gâlmă cu eroul lui romantic de operetă, frumos dar cam prostovan, și, nu în ultimul rând, Gabriel Spahiu, cumsecadele Pater Familias și victima dictonului “pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești”.
Dan Tudor, unul din puținii regizori români specializați exclusiv pe comedie și un continuator al vervei și imaginației comice a regretatului Alexandru Tocilescu, își construiește cu migală gagurile și își dezvăluie scenele cu multă precizie și imaginație, fără să alerge niciodată în galop peste ele. Regizorul speculează ca un maestru, la maxim, fiecare detaliu și component al comediei, de la muzica bine aleasă care aduce emoție fiecărei scene (desi la un moment dat iese din convenția operetistică cu o melodie sentimentală de muzică country) la elementele de scenografie cu funcție dramatică și la repetiția unor motive comice de gest și replică, fiind răsplătit cu multe râsete și aplauze la scenă deschisă. Mai puțin m-au captat inserțiile de text care s-au simțit uneori lipite pe textul original ca o gumă de mestecat pe pantoful lui Eftimiu. Dar, dincolo de acest mic neajuns, sau mai degrabă manie a aluziilor la problemele zilei (care a cuprins până și spectacolele clasice pentru copii) la sfârșitul premierei, publicul a fost cucerit, după cum a reieșit din ropotele de aplauze de la cortină.
Cronică de Alexandra Ares
